Aurelian Sacerdoţeanu, unul dintre cei mai mari arhivişti români din toate timpurile, director general al Arhivelor Statului în perioada 1938-1953, analizând unele probleme de istorie a dreptului arhivistic, preciza că izvoarele de natură juridică sunt legile, regulamentele şi instrucţiunile privind chestiunile de arhivă, iar acestea sunt destul de numeroase şi de vechi, integrându-se în mod normal în însăşi istoria arhivelor. Este, prin urmare, normal ca urmărirea elementelor de legislaţie din acest domeniu de-a lungul timpului să se confunde, într-un fel, cu istoria arhivelor şi a instituţiei care a avut ca fundament ideea „arhivei generale”.
O organizare mai riguroasă a activităţii de păstrare a documentelor se înregistrează în perioada 1828-1831. După războiul ruso-turc (1828-1829), prin Tratatul de la Adrianopol, Principatele au intrat sub Protectorat rusesc, iar acesta a avut ca primă grijă să aşeze la bază o legiuire conform căreia să poată fi guvernată eficient societatea. Acum, se vădesc preocupări de organizare în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte arhivele.
Din vremea Regulamentelor Organice
Dacă până atunci exista obiceiul ca dregătorii mari sau mici să-şi păstreze hârtiile pe la casele lor, în Moldova, printr-un ordin din 12 iulie 1828, se interzice cu desăvârşire o asemenea practică, aceştia fiind obligaţi să lucreze numai în cancelariile respective şi să întocmească hârtiile după instrucţiuni.
În aceeaşi lună îşi începea activitatea, la Bucureşti, Comitetul Moldo‑Valah pentru elaborarea Regulamentului Organic, care a avut nevoie să cerceteze numeroase documente în vederea proiectului de reformă. De altfel, în proiectul Regulamentului, atât cât s-a elaborat în acest an, s-a prevăzut că Vistieria urma să răspundă de ţinerea Arhivei ţării „precum hatişerifuri, firmanuri, hrisoave şi anaforale de puneri la cale şi de obşteasca dreptate”. Acest proiect va fi trecut prin revizia Adunării Obşteşti Extraordinare care îl va semna şi autentifica la 3 noiembrie 1831.
Preocupările pentru organizarea instituţiilor şi a arhivelor lor au continuat în perioada imediat următoare, fapt probat un an mai târziu când, la 13 decembrie 1829, Divanul Moldovei primea din partea generalului Pavel Kiseleff cererea de a fi înştiinţat „de s-au alcătuit la dânsul arhive ce trebuie pentru păstrarea delilor (dosarelor) în cuviincioasă rănduială, în toate madelele Ocârmuirii; dacă nişte asăminea arhive încă nu sunt alcătuite, apoi fără greşeală trebuie de a se aduce acestea întru împlinire. Şi pentru păstrarea delilor întru întregime să se aleagă încăperi fără de primejdii de tot feliul, de neaşteptate nenorocite întâmplări”.
Trimiţând ordinul de mai sus tuturor isprăvniciilor, la 26 decembrie acelaşi an, Divanul le atrăgea atenţia acestora ca „luând în băgare de seamă cele cuprinsă în această predlojenie să vă mărginiţi şi dvs. de a alcătui toate pricinile înfăţişate la acea Isprăvnicie, în deli, care să se păstreze în arhive, având a fi răspunzător pentru urmare împotrivă”.
Începând cu acest an, practic s-a trecut de la neglijenţa în care se ţineau arhivele, la preocupări serioase de organizare şi păstrare care s-au dovedit benefice de-a lungul timpului.
Ideea unei „Arhive generale”, în sens de instituţie, conformă intereselor protectoratului rusesc de a reorganiza instituţiile principatelor, i-a aparţinut generalului Pavel Kiseleff, care încă din anul 1829, acţiona pentru restructurarea serviciilor Divanului, uşurând totodată urmărirea pricinilor printr-o bună păstrare a arhivelor.
În 1830 un alt document al Divanului Moldovei ne dezvăluie încă o dată seriozitatea cu care se tratează problema documentelor acestei instituţii, atrăgându-se tuturor dregătorilor atenţia ca toate anaforalele să nu mai fie duse acasă la „cilenuri, ci să le iscălească negreşit în presudsfia Divanului”.
Tot în acelaşi an Divanul primea directive ca „toate hârtiile privind o pricină să se aşeze la dela pricinei ei, spre întregirea ştiinţelor ce se cuvin a se afla la dela fieştecărei pricini” şi, puţin mai târziu, isprăvniciile erau obligate să prezinte inventarul dosarelor alcătuite, încheiate şi neîncheiate.
În luna martie a anului 1831 Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti se preocupa intens să‑şi îndeplinească îndatorirea de a face „cuviincioasă punere la cale”, astfel încât sfârşitul lunii aprilie să găsească pregătite dosarele dregătoriilor judecătoreşti şi administrative, care de la 1 mai a acelui an urmau să-şi înceteze activitatea, în vederea depunerii la Arhivă, iar cele nelucrate să fie repartizate noilor autorităţi.
Arhivele ca instituţie
După cum s-a menţionat deja, în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic, se înfiinţează Arhivele Statului, la 1 mai 1831 în Ţara Românească, apoi la 1 ianuarie 1832 în Moldova, iar primii conducători ai noilor instituţii vor fi Iordache Rasti în Ţara Românească (1831-1837) şi Gheorghe Asachi în Moldova (1832-1849; 1857-1858).
Intrarea în vigoare a acestei adevărate Constituţii, necesita într-o primă etapă preluarea de către noua instituţie a arhivelor create de instituţiile vechi, care urmau a-şi înceta existenţa, cum erau Divanul judecătoresc sau isprăvniciile, cărora le vor lua locul judecătoriile şi tribunalele, prin separarea puterilor. Pentru început, scopul principal al înfiinţării Arhivelor Statului nu era altul decât acela de a depozita şi păstra la un loc arhivele ce nu mai prezentau utilitate practică, constituind „Arhiva Generală”, urmând ca ele să fie sub supravegherea Ministerului din Lăuntru.
Organizarea Arhivelor Statului s-a realizat într-o perioadă mai îndelungată prin diverse regulamente şi instrucţiuni emise de Vornicia cea Mare, Departamentul Trebilor din Lăuntru, în Ţara Românească, Logofeţia Dreptăţii şi Departamentul Justiţiei în Moldova, care le-a condus vremelnic.
În Ţara Românească trebuiau predate dosarele cu pricini hotărâte de către Divanul Judecătoresc, iar cele încă nehotărâte, pe bază de opis marelui logofăt care urma să le repartizeze tribunalelor ce aveau a-şi începe activitatea.
Pentru reuşita acestei acţiuni, Vistieria emitea prima instrucţiune la 6 mai 1831, adresată isprăvnicatelor, în care se precizează propriile atribuţii, care urmau a fi realizate de trei secţii: una se ocupa cu catagrafia prezentă şi cu catastifele birnicilor, alta cu socotelile ţării şi alta cu centralizarea datelor negoţului.
Interesant este că numai peste două zile, la 8 mai, Vornicia emitea o nouă instrucţiune prin care se dau o serie de îndrumări amănunţite referitoare la cum trebuie să fie rezolvate şi ţinute actele, ceea ce dovedeşte un birocratism dus la extrem, probabil datorat neîncrederii în competenţa personalului de la judeţe.
Urmare acestei griji deosebite, deja până la 20 mai Arhiva Ţării Româneşti raporta Vorniciei Trebilor din Lăuntru ce materiale arhivistice au fost preluate, dar şi care anume încă nu intraseră în depozitele sale de la Divanul Săvârşitor, desfiinţat încă din 3 mai a anului respectiv. (Va urma)
Ion Ungureanu
