Corespondenţa generalului rus Todleben cuprinde date şi informaţii istorice valoroase în legătură cu Războiul ruso-turc di 1877-1878, acolo unde românii au jucat un rol deosebit de important. În scrisorile menţionate ni s-au păstrat părerile ofiţerului rus despre ţara noastră, mai ales despre domnitorul Carol I, la intervenţia căruia Todleben a fost chemat pe câmpul de luptă ca expert tehnic pentru operaţiunile de blocadă şi asediere. Generalul rus a fost ajutorul domnitorului Carol la Plevna în funcţia acestuia de comandant suprem al armatelor româno-ruse. În scrisorile lui Todleben se oglindesc faptele şi evenimentele războinice din Balcani, începând cu 12 septembrie 1877 şi până la 27 ianuarie 1879. Documentele au fost valorificate de istoricul Ion Nistor într-o comunicare la Academia Română în 1933.
Generalul Todleben s-a bucurat de aprecierea principelui Carol din primul moment. Carol I scria la 23 septembrie 1877 viitoarei regine Elisabeta că generalul Todleben este ajutorul său, iar prinţul Imertinski şeful său de stat major. ”Amândoi se bucură-scrie Carol I-de a lucra sub comanda mea. Cel din urmă îşi exprimase chiar de mai înainte dorinţa aceasta, iar cel dintâiu mi-a spus că e fericit că a fost dat ca ajutor unui prinţ german şi mai cu seamă unui Hohenzollern . Am răspuns lui Todleben că dimpotrivă eu sunt mai mult onorat de a avea lângă mine pe vestitul apărător al Sevastopolului şi că eu îl consider ca pe un învăţător al meu, dela care am multe de aflat. Am şi legat prietenie strânsă împreună şi ne înţelegem aşa de bine că e o adevărată bucurie să ne vadă cineva… Nu-ţi poţi închipui ce om de treabă şi amabil este Todleben; dânsul îşi exprimă vederile aşa de categoric şi cu atâta claritate, încât nimeni nu poate să nu-l priceapă. Este întru totul German, ceea ce e cu adevărat”. Câteva zile mai târziu, principele Carol scria soţiei că generalul Todleben stă până noaptea târziu la el şi îi povesteşte lucrurile cele mai interesante şi pline de învăţătură de la asediul Sevastopolului.
Din ”Memoriile” lui Carol aflăm de o altă scrisoare către principesa Elisabeta prin care îşi exprima toată admiraţia sa pentru generalul rus despre care zicea că: ”face o impresie foarte simpatică; cu toată vârsta lui, are o aparenţă de tinereţe şi o voiciune captivantă, el se afirmă în fiecare cuvânt ca o mare personalitate”. Exista însă un anumit dezacord între cei doi privind operaţiunile militare viitoare, amândoi mergeau pe asediu dar generalul rus credea că o simplă blocadă sau încercuire a armatelor turceşti la Plevna ar fi fost suficient pentru succes. Evenimentele ulterioare au arătat că românul nu se înşela.
Asediul de la Plevna
Revenind la scrisorile lui Todleben, să reţinem că la 30 septembrie 1877 el scria soţiei sale: ”Marele duce a părăsit tabăra la 24 septembrie, de atunci încoace comandez eu ca ajutor al principelui Carol al României trupele ruseşti. Mi s-a impus o problemă destul de grea, aceea de a duce la izbândă trupele noastre după pierderile aşa de însemnate pe cari le-au suferit aici, fiind reduse la jumătate. (…) Noroiurile pe drumurile desfundate sunt necrezut de mari. Eu admir pe bravii noştri ostaşi, cu câtă linişte şi resemnare suportă ei strapaţurile. Numărul bolnavilor creşte mereu; se resimte lipsa de provizii şi furaje; caii se găsesc într-o stare deplorabilă şi cad zilnic. În astfel de condiţiuni am luat comanda. ”
Din respectiva scrisoare aflăm şi alte amănunte despre linia frontului. ”Eri am fost de mai multe ori în linia de foc-scria generalul rus. Turcii se comportă în prezent relativ liniştit, se pare că şi ei suferă pe urma multor lipsuri. La prizonieri şi dezertori am dispus să li se dea pâne, ei o sărutară şi se ploconiră până la pământ plini de recunoştinţă fiindcă se temeau că eu voiu da ordin să-i spânzure. Este trist să priveşti la atâta mizerie.
La distanţa de 2 verste de la cartierul meu general se găseşte principele Carol al României. El are o căsuţă confortabilă cu geamuri şi sobă. În curte este aşezat un cort. Afară de Români se găsesc la statul său major mulţi ofiţeri străini: Guillard, Lignitz, baronul Wedel etc. Principele este un om foarte amabil. Eu stau cu el în cele mai bune raporturi.”
În scrisoarea din 15 octombrie 1877 către soţia sa, Todleben scria: ”La 12 Octombrie s-au ordonat primele mişcări de încercuirea Plevnei cu ocuparea liniei de comunicaţie a Turcilor-şoseaua spre Sofia-pentru a-i ţine pe loc în Plevna, ca între timp generalul Gurko cu care se găsea în drum spre Sofia să aibă de luptat cu cât mai puţini Turci. La orele 7 dimineaţa s-a deschis o înverşunată canonadă contra Plevnei, o nouă baterie cu 40 de tunuri a fost construită şi înarmată în timpul nopţii. De acolo se deschide pe neaşteptate focul contra poziţiunilor celor mai sensibile ale Turcilor şi se distruse o bună parte din construcţiunile lor. Inamicul se aştepta la un atac contra Plevnei şi de aceea nu trimise trupe contra generalului Gurko. În felul acesta am izbutit să ne atingem ţinta fără vărsare de sânge.”
Generalul rus avea serioase motive de nemulţumire: ”Până acum s-au făcut mereu atacuri fără nici o raţiune, aşa că în urma lor efectivele se măcinaseră în mod simţitor, fără să fi obţinut nici un rezultat. Eu m-am opus unor asemenea atacuri cari erau cerute de mulţi şi mi-am cruţat în felul acesta trupele pentru operaţiuni mai importante.
S-au cucerit câteva puncte mai însemnate, dar, fireşte, cu mari jertfe. Un regiment de vânători a suferit pierderi de peste o mie de oameni, dar atacul a fost respins; a doua divizie de gardă şi brigada de streliţi ocupă poziţia după o luptă înverşunată de 10 ceasuri; pierderile se urcă la trei mii de oameni. Ostaşii din gardă se luptă ca leii. Cei răniţi se găsesc în bună parte în dispoziţiuni sufleteşti foarte bune.”
Elogiu pentru cazaci
Tot la începutul lunii octombrie, generalul rus povestea soţiei sale: ” După o noapte foarte friguroasă, care colorase în alb regiunea, Cazacii din Cuban, cari formează garda mea personală, îmi aduseră dimineaţa o ceaşcă cu ceai. Oamenii aceştia-mahomedani-sunt admirabili, solizi, cuminţi şi grijulii ca nişte îngrijitoare de copii; ei mă învăliseră într-o pătură groasă ca să nu deger, pe lângă aceasta ei sunt lipsiţi de orice pretenţii şi îndrăzneţi până la nebunie în faţa inamicului.
În ploaea de gloanţe ei călăresc înaintea noastră ca să atragă proiectilele asupra lor şi să-şi acopere comandantul.” (Va urma)
