Noi, românii, avem o problemă cu două substantive, care sunt frecvent confundate: demisie şi demitere. Şi spun asta pentru că vin o grămadă de oameni şi spun, cerem demisia lui x, sau demisia lui y. De exemplu, cerem demisia lui Boc, sau cerem demisia lui Blejnar, sau cerem demisia puncte, puncte. Se înţelege, însă, din exprimare, că cei revoltaţi ar dori, de fapt, ca aceştia să fie demişi, deci, în concluzie ar trebui să ceară demiterea, nu demisia. Şi, dacă vor să aibă rezultate, nu ar trebui să vorbească în vânt, adică la televizor, ci ar trebui să ceară demiterea celor pe care-i cred nedemni de funcţia lor, celor care-i pot demite. Mai mult. Nu e de ajuns să fluture la televizor nişte acte, sau doar nişte vorbe, ci, dacă ei consideră că, într-adevăr, au probe, ar trebui să facă demersuri oficiale, în scris. Altfel, nu-i pot suspecta decât de faptul că doresc, de fapt, să-şi facă imagine, să iasă din anonimat, sau, dacă sunt politicieni, să câştige capital politic. Şi, aici, am doar două exemple oarecare şi, e drept, foarte la modă. Dar există n exemple şi n acuzatori care, de multe ori, îi suspectez (pe cei din urmă) că nu fac altceva decât să atace, fără să aibă probe certe. Vorbesc din auzite, din bănuite sau din cine ştie ce considerente. Nu vreau aici să iau apărarea şefului Fiscului, dar ca să spui: „Ştiu că banii se duceau la…”, sau: „El e Regina, îmi asum!” Să fim serioşi! Şi, mai vin jurnaliştii lui peşte, cum spune Badea, şi se lamentează: „Păi dacă un lider de partid şi un fost şef şi alţii spun că ştiu că Blejnar e Regina, înseamnă că el e.” Dar, aş întreba pe cei care fac asemenea afirmaţii, de ce nu vin şi cu dovezi? De ce nu vine unul să spună: „Uite domne, am dat bani lui Blejnar, iată şi dovada, am înregistrat audio. Îi recunoaşteţi vocea? Ştiu că nu reprezintă probă, pentru că nu am avut curajul să merg la parchet pentru flagrant, dar, măcar, îi poate fi recunoscută vocea…” Acum, nu bag mâna-n foc pentru nici unul din această poveste că ar spune adevărul, dar ceea ce se încearcă şi de către presă şi de către cei care acuză nu e deloc corect. Doar nu era deloc greu să vină unul de sus de la fisc şi să spună unui şef de vamă: „Bă, ordin de la Blejnar, cotă lunară, că îi cere de la partid. Îmi dai mie banii, iar eu îi duc. Iar respectivul care cere, să ceară pentru el sau pentru alţii, iar cel care dă să fie convins că dă pentru Blejnar. Cât despre procurorii care citează în rechizitorii declaraţii ale făptuitorilor, victimelor sau martorilor şi le însuşesc, pentru simplul fapt că sunt singurele informaţii pe care le au, să fim serioşi. Nici măcar nu se străduiesc să spună, aşa cum suntem obligaţi noi, jurnaliştii: „ potrivit declaraţiei lui”… s-a întâmplat aşa. Pur şi simplu ia de bună o declaraţie sau alta şi spun că aşa s-a întâmplat. Să fim serioşi… Aş întreba, de ce nu vin „ciripitorii”, care, dintr-o dată, s-au trezit vorbind, deşi până acum, înainte să fie legaţi sau daţi afară, să spună clar: îi dădeam bani lui X? Nu vi se pare, dragi cititori, că e cusută cu aţă albă?
Cât despre politicieni, ce să mai spun. Se acuză unii pe alţii. PSD-iştii spun că „uite ce au ajuns vămile pe timpul lui Băsescu”, în timp ce PDL-iştii spun:” noi am avut voinţa politică de a stopa corupţia din vămi”. Eu spun aşa: De 20 de ani vameşii sunt dumnezei. De 20 de ani se face trafic cu de toate. Acum a venit şi criza, de aia au început unii şi alţii să chiţăie. Şi ne mai ia şi Uniunea cu Schengenul ei. De aia au ieşit toate la iveală, nu de alta…