Prin cercurile urbane care-și permit meditația și diagnoza în jurul cafelei de după-amiază se tot vehiculează întrebarea „Cum de am ajuns dom-le, noi, românii, așa?” Răspunsul e simplu și se poate defini drept criza de leadership din politică și din societate.
România are o carență cronică de leadership. Prin leadership înțeleg modul în care un om ajunge să îi conducă pe ceilalți prin faptul ca îi pasă de ceilalți și prin faptul că face tot posibilul pentru a-i ajuta pe alții sa se dezvolte.
Aceasta criză de leadership se manifestă prin faptul că cei care se erijează în lideri sunt preocupați preponderent de ei înșiși, de modul în care ei să iasă bine, de proiectul lor personal care ține de reușita proprie, în final de Marele și Atotputernicul Ego. De asta avem președintele cu egoul pe care-l are. De asta avem un premier mic cu ego mare. O altă vorbă spune că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită.
Criza de leadership nu se manifestă doar la cei de la putere, boala asta e prezentă cu vârf și îndesat și la cei din opoziție, de la București și până la ultima comună. O explicație simplă de ce avem criză de leadership în politică este motivația pentru care oamenii intră în politică, ce poate fi: 1) dorința de a ajunge să aibă acces și să redistribuie resursele publice în interesul său și al grupului pe care-l reprezintă; 2) dorința de a domina, de a deține puterea pur și simplu, cu acea componentă economică implicită dar nu dominantă; 3) dorința de a ajunge să decidă pentru alții, pentru a lua cele mai potrivite decizii pentru binele celor mai mulți.
Chiar și a treia opăiune, care e una ideala, poate duce ușor la deraparea în ego. Tu ajungi să crezi despre tine însuți ca lider că ești cel mai echilibrat și poți lua deciziile optime ajungând sclavul propriului ego și a celor care simțind asta, te pot manipula.
De aceea, decizia democratică luată de un grup consultat și nu cea luată autoritar sau solitar este cea potrivită. Criza leadershipului conduce foarte ușor la autoritarism. Autoritarismul este apanajul oamenilor cu ego mare care derapează mai devreme sau mai târziu în paranoia schizoidă, al celor proști care nu găsesc potrivită consultarea sau al celor născuți cu un psihic bolnav dominator. Oricum ar fi, trebuie evitat. Cea mai mare frustrare pentru un grup este să ajungă să schimbe un dictator cu un altul.
Criza de leadership din societate se manifestă prin cultivarea șefilor și sefuților. Societatea româneasca este una formata din mici Băsescu (folosesc numele pentru ca e un exemplu la îndemână, duplicabil la modul de mase, din păcate). Fiecare își dorește să își ridice ochiul cu privire cu traiectorie incertă și să fulgere un ordin sau să dea din toc urlând isteric, după caz și gen/sex.
Liderul politic sau din societate este un om care e urmat pentru că este plăcut și oamenii simt nevoia naturală de a-l urma, având încredere în calea pe care el îi îndrumă.
Câți lideri politici de la noi se pot lăuda cu faptul că au cultivat și au lângă ei cel puțin un om mai bun și mai pregătit ca ei, câți au făcut asta pentru societatea de mâine? Tot mai rar vedem asta în societatea româneasca. Suntem în medie un popor prea puțin dispus să se dezvolte, să se schimbe. Ținem însă extrem de mult la a avea dreptate și la a ne impune punctul de vedere în fața puținilor oameni cu care mai intrăm în contact zilnic.
Cel care crede despre sine că îi conduce pe alții dar nu îl urmează nimeni, face doar o plimbare. O plimbare tristă în care are dreptate. Prețul plătit pentru a avea dreptate cu orice preț este, în final, singurătatea.
