Pe Câmpia Padeşului, la 195 de ani de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu

 42 total views

… 23 ianuarie 2016. Iarna s-a înstăpânit cu zăpezi şi ger peste amfiteatrul alb dinspre zidurile munţilor. Câmpia Padeşului a încremenit în tăcerile tainice ale vremurilor, nimic nu tulbură liniştea acestor ţinuturi încărcate de istorie. Păşesc cu emoţia mândriei pe aleea ce duce spre obeliscul din mijlocul câmpiei. Zăpada-mi tremură sub paşii înceţi. Umbra gardului viu, uitat de blânda ocrotire, mă însoţeşte până-n deschiderea din faţa Monumentului Revoluţiei de la 1821.

Nicio floare, niciun buchet, nicio coroană nu am găsit la monument
Nicio floare, niciun buchet, nicio coroană nu am găsit la monument

Mă regăsesc în satul natal şi mă opresc aproape de urmele meterezelor. Gândurile-mi aleargă spre hrisoave, spre cele întâlnite în muzeele ţării, dar mai ales spre lecţiile de istorie de acum mai bine de patru decenii de la şcoala din sat, spre profesorul meu de atunci, Gheorghe Bratiloveanu. Fiind elev la gimnaziu îmi amintesc cum, în ziua aniversară a citirii de către Tudor Vladimirescu a Proclamaţiei de la 1821 către „Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”, veneam la „Monumentul lui Tudor” să cinstim prin trăirile şi acţiunile noastre faptele de eroism ale pandurilor. Au fost ani când, împreună cu colegii mei am vegheat peste zi la monument în semn de ocrotire şi respect, omagiind în acest fel momentul de răsunet al revoluţiei care avea să schimbe soarta ţării.
Sub strălucirea soarelui neputincios, pasul scârţâie în umărul zăpezii. Meterezele sunt îngheţate, secolele le-au modelat dar nu le-au şters din geografia locului, ele vorbesc şi azi de îndârjirea, de murmurul şi neliniştea ce cuprinseseră mulţimea pandurilor aflaţi aici, în marea adunare a norodului, gata să lupte împotriva celor care le făcuseră viaţa o povară şi le răpiseră libertatea. Păşesc între metereze, dar nu ştiu dacă sub talba mea a fost cândva un foc la care pandurii din adunarea bărbaţilor din câmpie îşi încălzeau mâinile aspre şi reci înainte de a pleca la luptă să scape de greutăţi viaţa şi s-o lase mai bună urmaşilor, să elibereze ţara de apucăturile străinilor şi ale boierilor. Sigur ei veniseră cu toţii în oştirea lui Tudor şi erau hotărâţi să lupte alături de sluger pentru „săvârşirea binelui”!

Pe Câmpia Soarelui

Lumina zilei şi tihna albului atotcuprinzător domină Câmpia Soarelui. Peste orizont, Monumentul Proclamaţiei de la Padeş străjuieşte împrejurimile amintind de acele vremuri de zbucium şi aprigă luptă pentru dreptate, libertate şi progres. El a fost zidit aici, între metereze, la o sută de ani de la revoluţie, prin iniţiativa şi osârdia dascălilor de la şcoala din Padeş care au ales să omagieze Revoluţia de la 1821 veşnicind prin simboluri în bronz şi piatra munţilor de aici faptele eroice ale Voievodului de la Padeş – Tudor Vladimirescu – şi ale pandurilor săi întru neatârnare şi bunăstare pentru neamul românesc.
Urc treptele spre etajul trunchiului piramidal al monumentului. Totul este alb în jur. Se zăresc munţii şi plaiurile dinspre care, cu aproape două secole în urmă, alunecau spre câmpie săniile cu panduri şi moşneni pentru adunarea cea mare. Lângă brâul dealurilor şi pădurilor albe este satul, în înfăţişarea lui nouă de azi. Jos, la baza monumentului, se văd urme de paşi de copii şi sănii care duc spre derdeluşul din tăpşanul coborâtor spre zăvoiul Motrului. Nu sunt dovezi care să îmi spună că, pe la monument, ar fi trecut cineva în această zi plină de soare, dar învelită-n ger aspru.
Privesc spre depărtări reci de orizont şi suflet, printre pleoapele căzute de ger şi încerc să citesc dincolo de basorelieful sculptat în bronz în care boierii ţării depun jurământul de credinţă faţă de Domnului Tudor. Din răscoliri de timp istoric, ajutat şi de memoria filmului şi a iconografiei, încerc să aduc spre mine chipul şi glasul eroului de la Padeş, care îşi chema pandurii la luptă, cu legendară îndârjire în voce-i inconfundabilă: „Veniţi, dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum suntem făgăduiţi. (…) Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”.
Îmi readuc privirea spre mărturisirile din basorelief. Delimitez din mulţimea pandurilor, postura Voievodului Ţăran de la Padeş. Tudor pare neclintit şi dârz, se sprijină pe sabia neîmpăcată şi-i hotărât să facă dreptate, să împlinească ţelurile revoluţiei, aşa cum a promis în adunarea oştirii care a schimbat rânduielile ţării croindu-i calea spre România modernă.
S-au scurs de-atunci 195 de ani. Această aniversare mă găseşte sus, pe monument, cu gânduri, idei şi trăiri de bun simţ şi respect adevărul istoric. În preajmă, am iarna rece cu piatra şi geometria monumentului, cu peisajul luminos şi alb al Câmpiei Padeşului. Dinspre metereze simt reverberând prin timp glasul slugerului din Plaiul Cloşanilor, în cuvinte memorabile pentru românii de azi: „Patria se chiamă norodul, nu tagma jăfuitorilor.”
Părăsesc în pace şi linişte de suflet pământul îmbibat de istorie din incinta monumentului. În împăcări de alb şi tremur de zăpadă îngheţată mă opresc şi mă-ntreb: „Ce-ar face Tudor azi, dacă ar trăi, ce-ar face cu noii ciocoi?”
A, uitasem! Nicio floare, niciun buchet, nicio coroană nu am găsit la monument. Era ger mare! Şi multă, multă uitare!