Zâmbeşte ghiocelul în guler de grădină şi-mprăştie miresme printre garduri de rug. Se-aud zbierând prin frumuseţi de poiană, mieluţe şi miei oacheşi zburdând primăvăratic. Din margini de pădure răzbate tril de mierle. Anotimpul îşi risipeşte lumina în ornicul zilelor, cu dorinţa de a lăsa stelelor cât mai puţin timp de visare. E vremea echinocţiului şi ziua se înstăpâneşte iarăşi în treburile noastre, şi-şi dă drumul lumina, să ne lucreze calea.
Sânziana sparge nuci pe butucul de la gard. E dulce şi sănătos miezul sâmburilor. Mănâncă şi surâde fetiţa. Câtă inocenţă, câtă linişte şi împăcare pe chipul ei. Îşi face de lucru acolo, cuminte, în portiţa copilăriei, fără să ştie de neliniştea lumii de lângă ea. Cum să înţeleagă copila că e multă iarnă în sufletele şi gândurile sătenilor? Că brazda aşteaptă fierul plugului întru rodire, dar cine să scoată din frig tractorul. Că, acasă, la ogor, sunt doar bătrânii. Cei tineri şi puternici s-au dus pretutindeni. Tot mai sărac e satul, tot mai îmbătrânit! Tot mai puţini copii se-adună la joacă în răscruce…
Semne de primăvară
Se desprimăvărează! Şi codrul! Şi izvorul! Şi turma lui Frăţilă! Dar, tot mai mult dor de primăvară rămâne în sufletele oamenilor. Sunt trişti şi dezolaţi. Îşi leagănă paşii pe drumuri şi drumurile îi duc acasă, că ei, pierduţi de griji şi de nevoi, de multe ori nu mai ştiu încotro să apuce. Le dai bună ziua şi nu pot să-ţi răspundă! Gândurile lor sunt închise, tot mai apăsaţi sunt de treburi neîmplinite! Sunt supăraţi pe viaţă, pe vremuri şi pe cei care le-au înşelat încrederea. Merg mereu pe la porţile aleşilor, scriu memorii, dar degeaba, nimeni nu-i ascultă, nimeni nu le vine în ajutor. Sunt condamnaţi la neputinţă şi nu îşi pot explica de ce în preajma lor e tot mai multă impostură şi nemuncă, lene şi furtişag, şmecherie şi bogăţie fără muncă. Le este greu să ştie de ce în această ţară, neghiobia trăieşte în palate luxoase, iar omul demn, cinstit şi harnic nu scapă de grijile zilei de mâine, de eticheta de a fi un personaj incomod pentru cei mai mulţi, deprinşi cu viclenia de a ocoli munca şi mârşăvia de a se înstări prin rapturi judiciare şi inginerii financiare săvârşite în ariile de mişcare ale bunurilor şi banului public.
Oamenii legii aleargă după escroci şi tâlhari şi nu-i prind. Mergem la instanţe şi suntem răvăşiţi de strâmbătatea judecăţii. Vrem să trăim bine, într-o ţară normală şi nu suntem lăsaţi. Ce fac demnitarii noştri? Ce face justiţia noastră? Ce facem noi, cei care ştim şi avem ceva de făcut? Sunt mulţi indivizi pe acest pământ, dar puţini cetăţeni! Domneşte sărăcia în ţară, se răspândeşte tot mai mult prostia, se împăunează uneori şi zice că-i deşteaptă! De ce suntem aici? Mai avem încă şcoală, pentru educaţie! Mai avem încă medici şi spitale, pentru însănătoşire! Mai avem cărţi, biblioteci, şansa de a ne folosi valorile! Mai avem oameni care ştiu să administreze treburile noastre. Ţara vrea să fie condusă! Şi nimic nu se vede!
Sunt gânduri răzleţe, spuse cu adâncă mâhnire de Moş Paulescu, profesor pensionar, retras din capitală într-un sătuc ocrotit de munţii noştri, aici, sub cerul limpede şi albastru al Gorjului, să umple copilăria nepoţilor săi cu poveşti şi poveţe de bună credinţă şi bună purtare …
Bătrânul părea îngrijorat că nu mai vede pe faţa oamenilor pofta de trai, lumina bucuriei şi dorinţa de glumă, de haz şi primenire. Aşteaptă să tacă ploaia peste zăpezile uitate, să intre bine primăvara-n sat! Speră în renaşterea vrerii de a fi mai bine, în revenirea deciziei spre ordine şi competenţă, să pornească bine ţara şi să înflorească acest neam. Nu mai vrea minciună şi planuri fictive în viaţa satului, niciun satrap cu spirit militar prin instituţii şi nici despoţi să tulbure mulţimea. Este timpul echinocţiului şi-şi doreşte resolidarizarea valorilor umane, pentru curăţirea neamului românesc de lichele. Simte că lucrurile vieţii vor intra în normalitate şi are încredere în stăruinţa prelungită a minţilor luminate pentru facerea binelui.
Priveşte spre ceruri şi-n palmele muncite şi este optimist. Nu crede că primăvara a plecat din grădina vieţii. Crede că împlinirile vor veni prin întoarcerea spre responsabilitate şi muncă, prin învăţătură continuă şi performanţă, lăsând la o parte ignoranţa şi neputinţa, trândăvia şi impostura. Este de preferat să ţinem ochii mereu deschişi şi să visăm doar în somn, în tabloul tăcut al nopţii! I-am ascultat cu luare aminte cuvintele, alese cu grijă, să nu fie nici învelite în soare, nici în vaiet de ranchiună. M-am gândit că este bine să le adun aici, pe hârtie, să nu cadă-n uitare.
Prins de neodihna gândului, venerabilul profesor se retrase spre adâncul livezii cu pomi împovăraţi de muguri. Îşi potrivi grebla şi începu să adune vreascuri şi frunze uscate, ascultând dorinţele ierbii, de încolţire şi împrimăvărare! Cu lumina căţărată pe gard, pajiştea se pare că începuse a încolţi din rădăcini de iarbă. În curând, viaţa satului se va înnobila cu decorurile fabuloase ale primăverii. Va fi iarăşi multă lumină şi germinare! Şi oamenii vor ieşi la treburi!
