Despre personalitatea lui Dimitrie Brezulescu s-a scris mult însă nu îndeajuns încât să aflăm în totalitate despre activităţile sale deosebite în slujba ridicării ţărănimii în special a moşnenilor din zona Novaciului acolo unde acesta a desfăşurat o intensă activitate economică. Prin lucrarea de licenţă a acestuia, care a fost publicată în anul 1905 cu ocazia absolvirii Facultăţii de Drept din Bucureşti, şi a avut ca titlu „Contribuţiuni la studiul proprietăţii în devălmăşie a munţilor noştri”, autorul descrie modul în care moşnenii proprietari de munţi, erau deposedaţi de către anumite personaje influente ale vremii de veniturile anuale care li se cuveneau din arendă.
În continuare autorul descrie într-un mod autentic felul în care decurgea întocmirea unui astfel contract de arendare astfel:
„O altă neregulă în defavoarea moşnenilor era modul defectuos în care se făcea împărţirea banilor pentru fiecare proprietar devălmaş în parte care se făcea anual în ziua de Sfântul Ilie atunci când în sat venea „ungureanului cu datul cum se zice în comunele regiunii cercetate, când arendaşul vine la moşneni cu arenda muntelui cei mai mulţi dintre cocetaşi iau fiecare sub 2 lei arendă anuală. Altădată arendaşii să obligau să dea oi după o listă întocmită de câţiva dintre săteni, dreptul de arendă al fiecăruia. Cu toate cinstirile făcute celor mai colţaţi de către arendaşi cu toate părţile ce la făcea peste sumă din contract, abia după 2-3 zile de certuri sălbatice cu sătenii care veneau cu fel de fel de pretenţiuni juste şi injuste, isprăvea arendaşul, adeseori plecând bătut din sat.”
Cine împarte…
Ulterior, mai toţi economii depuneau arenda în mâinile a 5-6 moşneni cu care aveau contract în calitatea „uzurpată” de reprezentanţi ai cocetaşilor lor, cei ce primeau banii uneori îi împărţeau chiar atunci moşnenilor, alteori amânau distribuirea lor „sub cuvânt că nu-s adunaţi toţi cei în drept a primi din arendă, că trebuie să socotească cheltuielile vreunui întâmplător proces al muntelui etc., amânare prelungită în dese cazuri luni dea-rândul timp în care cei 5-6 speculează fără nici o dobândă banii primiţi. Oricând s-ar face distribuirea arenzii după ce adeseori eventualele creşteri în cuantumul ei anual să opresc de cei 5-6 că se dă pe moşi şi chiar pe fraţi mari înmânându-i-se la 1-2 inşi din fiecare ceată de coborâtori dintr-un moş respectiv frate mare dreptul de arendă venit acelui moş ori frate mare. Primitorii împart sumele ce li se înmână între cocetaşii lor coborâtori din acelaşi moş ori frate, dând celor mai mulţi dreptul ce li se cuvenea după arenzile din trecut ale muntelui, deşi arenda de împărţire e mai mare, dând multora care n-au drepturi şi înmulţind prin urmare creieri a noi îndreptăţiţi în munte şi nedând multora care ar fi în cădere să ia. De aici numeroase procese pentru drepturi de arenzi din munţi înaintea judecătorilor comunale, care în treacăt fie zis numai după cuget şi suflet nu judecă.”
Din câte se observă, proprietatea în devălmăşie a munţilor şi arendările acestora erau în cele mai multe cazuri încărcate de nereguli sau ilegalităţi, toate în defavoarea moşneanului cocetaşi care avea din punct de vedere economic foarte mult de pierdut, fenomen atribuit unei societăţi dezorganizate în care „poporul românesc şi mai ales prin sărăcia sa lucie care îl face să dea un preţ mare chiar celor 0,20-0,30 de bani arendă anuală într-un munte de pe urma cărora are atâta năcaz”, mai spunea Dimitrie Brezulescu în studiul său.
Încheierea capitolului dedicat acestei probleme este cât se poate de îndreptat asupra modului defectuos în care era organizată societatea moşnenească ce „în lipsă de cărţi de alegere, foi în care sta scris în vechime dreptul în devălmăşie al fiecărui membru al unei cete de moşneni, dispărute în lungul vremurilor adesea prin mâna celor interesaţi, în lipsa bătrânilor care purtau în minte-le cinstite şi luminoase împărţirile devălmaşilor între moşneni, în lipsă de orice alte acte neprihănite, contractele de arendare an cu an sunt cea mai de căpetenie dovadă a dreptului de proprietate devălmaşe în munţi şi când ştim injustiţia care a dat fiinţă acestora înţelegem că e o datorie socială, grabnică şi mare ce statul să organizeze cu o oră mai înainte proprietatea noastră moşnenească, cea întâi statornică indiviziune.”
Daniel Cismaşu
