Zăpada s-a aşezat împărăteşte numai peste munţi şi plaiurile mărginaşe. Câmpia Padeşului tace sub vălul de ceaţă scoborât între valuri de deal şi măguri. Mai alaltăieri a fost 23 ianuarie, ziua în care cu 194 de ani în urmă, în iarna memorabilă a anului 1821, Tudor Vladimirescu citea în faţa adunării norodului Proclamaţia de la Padeş. Nu ştim dacă vremea le-a fost părtaşă şi blândă cum este azi, dar zapisurile vremii spun că s-au adunat aici mii de ţărani-oşteni, spre a lucra binele obştesc. Tudor i-a chemat pe toţi pe acest platou străjuit de munţi, pentru a-şi apăra condiţia de ţărani liberi. Ridicarea lor la luptă nu era o mişcare anarhică, ea ţintea împlinirea revendicărilor poporului şi repunerea patriei în drepturile sale.
În amintirea Vladimirescului
Mustesc de istorie meterezele din preajma monumentului zidit în memoria Voievodului Pandur. Basoreliefurile din bronz sculptate în cele patru zări ale obeliscului amintesc de momentele de aprigă hotărâre a Slugerului şi „Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara”. În deschiderea câmpiei, glasul justiţiar al lui Tudor îndârjea conştiinţele celor obidiţi şi nesocotiţi de dregători, îndemnându-i la luptă: „Veniţi dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum sântem făgăduiţi. Nu vă leneviţi ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii, care veţi avea arme cu arme, iară care nu veţi avea, cu furci de fier, cu topoare şi cu ce veţi găsi şi fără zăbavă alergaţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat.”
Tudor ticluise Proclamaţia către popor la Mănăstirea Tismana, în credinţă şi jertfă pentru ţăranii şi târgoveţii veniţi în adunarea norodului, pentru binele ţării, pentru progres şi recăpătarea libertăţilor furate de „tiranii şi lipitorile mârşave de greci, dimpreună cu boierii noştri”. Iată de ce Domnul Tudor a îmbrăcat cămaşa morţii la numai 41 de ani, cum singur avea să-i mărturisească lui Iordache Olimpiotul, luptător antiotoman, aromân originar din localitatea Vlahoivadia, de pe Muntele Olimp. Voievodul de la Padeş era dârz şi hotărât să lupte pentru norodul care îl urma fără şovăire. Pentru săvârşirea binelui obştesc, să sfârşească el ori să reteze pentru totdeauna nedreptăţile ce cuprinseseră întreaga Valahie.
Tudor scruta cu privirea-i pătrunzătoare mulţimea adunată în inima câmpiei. Glasul său neîmpăcat străfulgera sufletele şi fremăta de nedreptate în iureşul adunării. Ardeau focurile pe metereze, ardeau şi-n inimile pandurilor veniţi să lupte. Adunarea revoluţionarilor avea de acum un conducător puternic, stăpân al realităţii triste din Ţara Românească şi înverşunat chivernisitor al binelui tuturor. Programul revoluţiei era clar şi realist. Tudor ştia ce are de făcut. Voia înlăturarea despotismului fanariot şi reformarea statului boieresc.
Pentru asigurarea izbânzii, Vladimirescu îşi dorea înţelegere şi linişte la graniţe cu vecinii, pe atunci trei mari imperii. De la Padeş, Tudor trimite arzul către Poarta Otomană şi jalba către Paşa de Vidin, declarându-i pe conducătorii ţării ca „vrajmaşi ai prea puternicei împărăţii şi ai noştri”. Al doilea arz este trimis apoi către Curtea de la Viena şi o scrisoare către Francisc I, împăratul Austriei, semnată de „tot norodul românesc din Valahia”. Câteva zile mai târziu, pe 26 ianuarie 1821, din Ciovârnăşani, îi scrie şi Ţarului Alexandru al Rusiei, prin consulul Alexandru Pini, de la Bucureşti, detaliind scopul revoluţiei şi motivând că aceasta nu va pricinui nicio neorânduială.
De câte ori am păşit pe iarba îngândurată sau omătul neumblat al meterezelor de la Padeş, de câte ori m-am oprit pe treptele monumentului de piatră citind cuvintele sculptate în bronz ale proclamaţiei ori privind spre văioagele munţilor s-aud prin timp coborând cetele de panduri, de câte ori rememorez zilele festive ca fiu al locului, ca elev la evenimentele aniversare în curgerea recentei jumătăţi de secol, sufletul mi se umple de istorie, parcă revăd chipul voievodului adus prin ani de voci actoriceşti şi-i aud glasul risipit iarăşi în ecouri peste câmpie, peste munţi şi peste inimi. Toate aceste întâmplări sunt crâmpeie zămislite întru dreaptă şi sinceră cinstire a lui Tudor Vladimirescu.
Adevărul istoric este cert. A fost 23 ianuarie 1821. Din Padeş a plecat peste ţară revoluţia condusă de Domnul Tudor, fiu al Patriei, cu iubire şi jertfă pentru norod. Tudor a fost un vizionar al epocii, spirit realist şi just. A fost demn, nu a cerşit nimic porţilor din Constantinopol, Moscova şi Viena, a luptat cu poporul pentru cucerirea drepturilor românilor. Numai moartea prin trădare l-a oprit să fie de folos ţării şi neamului pe care l-a iubit şi l-a apărat până la jertfa supremă!