Voci în tihna iernii

 270 total views

Singuratic şi tăcut îi muntele. Viscolul nu-i biciuie crestele. Stins e glasul văilor, părăsită-i pârtia, sărace-s pădurile! Privirile se pierd fără noimă spre zidul carpatic. E început de februarie şi iarna ocoleşte ţinutul, de parcă zăpezilor le-au fost interzise fulguirile abundente, pline de ninsoare. Multă ceaţă se lasă în templul codrilor neatinşi de nea, nedumiriţi şi tânguiţi sunt oamenii.

Unde sunt ninsorile de altădată? În 1985 la Padeş era omăt din belşug
Unde sunt ninsorile de altădată? În 1985 la Padeş era omăt din belşug

La ceas de seară, prin cârciumi pierdute-n vatra satului, se mai întrebă şi ei ca tot românul de binele obştei, de binele ţării, de buna ei orânduire, aşa îşi mai îneacă uneori amarul şi nevoile sătenii dinspre Motru şi Cerna, într-o ceaşcă cu rachiu fiert şi-n tihna vorbei de duh spusă cu năduf sau cu voia glumei. Cui am greşit noi, taică, cine se răzbună pe-acest neam, răpindu-i până şi liniştea dintre troiene, iernile cu zăpezi falnice, cu fulguiri de basm, limpezind gânduri şi primenind rodiri în ogor, speranţă de izbândă şi drum nou pentru ţară?
Să ne fi uitat Dumnezeu? intră în vorbă Mitică de pe Ogaşul Mare. Nicidecum! îi răspunde Lazăr din Valea Ţiganilor. Drama e aici, printre colinele dezvelite de ierburi, prin pădurile uscate de dorul ploilor, prin văile văduvite de susurul apelor, în izvorul stins şi-n râuri supte de zvârcolirile planetei, în noi, oamenii, cei mai răvăşiţi de răbufnirea răului! conchide Bobaru de pe Uliţa Bisericii. Vrând-nevrând fosta-am învinşi de goana după câştigul imediat, ne-a amăgit zornăitul arginţilor otrăviţi şi-am dat de pământ cu pădurile, fără să plantăm puieţi pentru viitor, am ruinat şi am distrus tot ce s-a putut vinde în această ţară, am vrut să fim şmecheri şi uite unde am ajuns! pune punctul pe i Romică al Vetei din Valea Moregilor.

Pedeapsa naturii

Am sufocat văile cu atâtea deşeuri şi otrăvuri şi-acum tânjim după murmurul râului limpede, cu bulboane săgetate de păstrăv, ne este dor de poiene şi lăstărişuri, cu covoare verzi de muşchi prin care creşteau puzderii de ciuperci, ne amintim cu mult jind de dumbrăvile verzi răsunând în trilurile păsărilor, purtăm în inimi dorul zăpezilor de altădată, ce-mpodobeau codrii, satele şi uliţele cu hlamida lor curată şi ocrotitoare. Cât de sănătoasă era natura atunci! adăugă cu talent profesorul Luca din Văieni.
Peste locul atâtor frumuseţi, azi sunt efemere umbrele şi urmele timidelor făptuiri, mai trec adieri firave de vânt şi rare prăvăliri de vultur. Nici viscolul sălbatic, scăpat din depărtări de răsărit, nu clintea odată troienele din coclauri. Ce să mai povestim despre minunile zăpezilor din munţi, unde răsunau urletul lupilor în haită, fagii strânşi de geruri!
Zăludă-i astă vreme. Omul l-a uitat pe Dumnezeu. Cum să-i mai fie rai gradina şi livada, când suduie prin ogradă bezmetic de răutate? De evlavie, nici pomeneală! E prăbuşit de-amar, fără nădejde să mai fie bun. Nu-şi dă seama că zăpezile nu mai împrospătează brazda. Au căzut din înalturi vulturii neaoşi. Nave ciudate străpung bulgării de oxigen din ceruri. Păsări cu foc în cioc pulverizează moarte peste Terra.
Privighetoarea cântă, mai cântă încă! Pe-acoperişul lumii pândeşte blestemul pustiului. Ard florile plantei, în om a intrat fiara războiului. Învineţeşte cerul, bătând în cuie norii. Sechestrate, ploile şi ninsorile sunt departe de izvoare şi lujerul grâului. În oameni scârţâie ţâţânile vieţii zgâlţâite de binevoitori gângavi, involţi, cu ochi de hiene răzvrătite. Cine-i mai crede pe-aceşti păstori ai gândului turbat, îşi sapă singur groapa pierzaniei! Ne-au umilit atâta vreme irişii lor albaştri, privirile lor perfide!
E timpul să scăpăm de ei, să căutăm în robusteţea şi în cinstea noastră! S-aducem credinţa şi învăţătura în inimile oamenilor! Că prea mult rău este în noi. Metehne vechi ne ţin pe loc. În noi e puterea, deşi răul a alungat din rânduială liniştea plaiului, frăgezimea ierbii, freamătul munţilor, leagănul ninsorilor.
În grabă, Omule, leagă-ţi rănirile făcute de propria-ţi nesăbuinţă. Te doare dorul zăpezilor de altădată. Ştii bine că ele sunt acolo, în copilăria noastră, prin padinile cutreierate de sănii trase de cai cu căpestre albe, printre desişuri din care se iveau iepuri nefugăriţi de ogari, să se piardă din nou în adâncimi de păduri cernite de spectacolul ninsorilor legendare. Atunci, ghioceii nu înfloreau în ianuarie, primăvara venea în Mărţişor, vara era vară şi toamna încărcată de rod, era o orânduială firească a anotimpurilor, fără tulburări de climă.
Din fereastră, zâmbetul de copil se lasă peste pârtia înzăpezită, atras de ritualul splendidei ninsori. În voia ei, iarna-şi pogora năframa albă. Ce vis frumos! Undeva, rezemată de gard, sania aminteşte de alaiul copiilor din coastă. Neajutorate de oameni, se pare că iernile au uitat să ningă. Fără zăpadă, la Padeş, copiii caută alte jocuri!