Prima ştire documentară despre judeţul Jaleş, datată 3 octombrie 1385, prin care Dan I, domnul Ţării Româneşti, confirma mânăstirii Tismana o danie în judeţul Jaleşului, vine şi cu primele informaţii despre agricultura zonei: „Şi mai întâi am dăruit acestei mai sus-zise mănăstiri grâul din judeţul Jaleşului patru sute de găleţi pe fiecare an… Şi am dăruit şi pe râul Jaleşului la Dăbăceşti nucii copaci toţi, apoi de la casa domniei mele, pe fiecare an, 10 burdufe de brânză, 10 caşcavale, 10 pături şi 10 postavuri pentru îmbrăcăminte şi 10 postavuri pentru încălţăminte iar miere şi ceară, pe măsură cât va aduce anul”.
„Oamenii, singurele obiecte ale istoriei – ale unei istorii care nu se interesează de cine ştie ce om abstract, veşnic, imuabil în esenţă şi mereu identic cu sine, ci de oamenii surprinşi întotdeauna în cadrul societăţilor ai căror membri sunt, de oamenii membri ai acestor societăţi într-o epocă bine determinată a dezvoltării lor, de oamenii dotaţi cu funcţii multiple, cu activităţi diverse, cu preocupări şi aptitudini variate, ce se amestecă toate, se contracarează şi sfârşesc prin a încheia între ele o pace de compromis, un modus vivendi numit viaţă” spunea inspirat istoricul francez Lucien Febvre. Pornind de la cele susținute mai sus, să urmărim principalele repere ale vieții economice pe aceste meleaguri.
Pământul, principala resursă
Mircea cel Bătrân recunoştea mânăstirii Tismana, începând cu 27 iunie 1387, o danie: „Şi cine va fi găletar să nu întrebe pe domnia mea despre aceasta, ci să-l trimită acolo la mănăstire”. Acelaşi domnitor revenea într-un act din septembrie 1391 – august 1392: „şi grâul din judeţul Jaleş şi nucii câţi copaci sunt pe Jaleş la Dăbăceşti”. La 2 august 1439, Vlad Dracul confirmă şi el danie mânăstirii Tismana „şi grâul din judeţul Jaleşului, 400 de găleţi, de câte ori e vremea dăjdiei”.
Pe acele vremuri viaţa economică era foarte intensă. Prin documentul invocat de noi din 3 octombrie 1385, ni se oferă o situaţie foarte clară pentru acele vremuri asupra răspândirii culturii grâului, precum şi a cantităţii recoltelor la sfârşitul secolului al XIV-lea. Este vorba de o cultură de grâu foarte importantă dacă ne gândim că cele 400 de găleţi dijmă sunt doar o zecime din întreaga recoltă iar 4.000 de găleţi, aproximativ 3.600 hl, iar tehnica agricolă era destul de rudimentară. O ocupaţie foarte importantă în Evul Mediu, legată de agricultură, era creşterea vitelor. Caii, boii, oile, porcii erau foarte numeroşi şi au constituit marfă la export cu Transilvania secole de-a rândul. Este adevărat însă că până în secolul al XVII-lea aceste animale au fost mijloc de schimb. O parte din produsele animaliere din zona Băleştiului reveneau anual mănăstirii Tismana după cum aflăm din acelaşi act din 3 octombrie 1385, al lui Dan I. Primea mănăstirea anual „10 burdufe de brânză, 10 caşcavale, 10 pături şi 10 postavuri pentru încălţăminte”.
De la pomicultură la …albinărit
În cadrul ocupaţiilor agricole, cultura pomilor fructiferi ocupa un loc important. Prunii, merii, perii, nucii, cireşii, vişinii, caişii, gutuii sunt şi astăzi din belşug pe meleagurile vechiului Jaleş, mai cu seamă în zona de nord a comunei, zona deluroasă fiind favorabilă acestora. După obiceiurile vremii, coşurile cu fructe erau darea cuvenită domniei de la toate satele.
Viticultura a jucat de asemenea un rol important în zonă. Încă din vremea geto-dacilor, această ocupaţie a beneficiat de o atenţie importantă din partea locuitorilor. Pentru zona noastră, această ocupaţie este confirmată documentar la 28 octombrie 1428 când Sigismund, regele Ungariei, reînnoieşte mânăstirilor Vodiţa şi Tismana daniile anterioare: „să fie slobode şi sate şi toate hotarele ce au şi vii şi mori şi nuci şi livezi”.
O altă ramură importantă a vieţii economice era albinăritul. Această ocupaţie avea o răspândire foarte mare deoarece mierea ţinea locul zahărului şi era folosită şi ca hrană. Ceara era singurul material din care se fabricau lumânările. Mierea era materia primă pentru fabricarea miedului, băutură alcoolică fină pentru acele vremuri. Stupii de albine se ţineau pe atunci în trunchiuri de copaci în prisacă. Prisăcile erau atunci localizate doar în păduri, înconjurate şi apărate de trunchiuri de copaci. De asemenea, vama sau zeciuiala de stupi era una din cele mai vechi dări către domnie, ca şi vama oilor şi porcilor. Cea mai veche dovadă documentară care atestă existenţa stupilor în această zonă vine tot de la 3 octombrie 1385, prin care Dan I dăruieşte mânăstirii Tismana „miere şi ceară, pe măsură, ce va aduce anul” din albinăritul zonei.
Viticultura pe meleagurile Băleştiului
O dovadă că viticultura era ocupaţie de bază o avem la jumătatea secolului al XVII-lea. La 8 ianuarie 1644, Matei Basarab confirma jupânesei Anca, soţia stolnicului Frăţilă din Stolojani, stăpânirea peste o vie în dealul Băleşti cu pivniţă şi cu obraţ la deal şi la vale pentru că a fost cumpărată de Frăţilă Stolnicul această vie de la Negrilă şi de la fiul său Moldovanul cu 1700 aspri. O altă menţiune interesantă apare în 1672. Astfel, la 31 octombrie 1672, „Achim Postelnicul din Băleşti cu fii, vând lui Drăgoi spătarul din Roşia un loc cu pivniţă în obraţul viei din hotarul Tămăşeşti cu 1,5 unghi”.
Din timpul lui Matei Basarab, din 30 iulie 1634, datează un hrisov din care aflăm că la Ceauru şi Stolojani se aflau stupini ale Mânăstirii Tismana şi ele erau scutite de orice servituţi feudale: „ iar voi să căutaţi să lăsaţi toţi stupii sfintei mânăstiri în pace de dijma şi râmătorii de gorştină şi de vinăriciu. (…) Însă să ştiţi stupinele carele unde sântu: în Jâiul de Sus, la satul Ceurâi şi la Stolojani şi la Sâuca şi la Pârâul şi în Mehedinţi la satul Ploştina”.
O situaţie importantă despre puterea economică a satelor din Băleştii de odinioară o aflăm din scriptele domneşti de impozit. Ţara Românească a plătit aproape neîntrerupt haraci din 1415 şi până în 1877, e drept cu sume mai mari sau mai mici. Începând cu 1775, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, s-a trecut la organizarea fiscală pe lude. Luda reprezenta un tată împreună cu familia lui când avea o stare bună sau de mai multe familii mai sărace (în general 2-3 familii). La 1819, în Plasa Tismana de Sus, avem Ceaurul cu 6,5 lude, Stolojani cu 2,5 lude, Găvăneşti cu 1,5 lude, Corneşti cu 2,5 lude, Vârţul cu 6 lude, Bălăceştii de Sus cu 4,5 lude, Bălăceştii de Jos cu 3 lude şi Copăceni cu 2 lude. În Plasa Jiul de Sus găsim celelalte localităţi: Rasova cu 2,5 lude, Băleşti cu 2 lude, Voinigeşti cu 3,5 lude şi Tămăşeşti cu 4,5 lude. De reţinut, că în cazul Tămăşeştilor apărea şi ,5 ludă „Striini”. Într-o altă statistică din acelaşi an găsim că la Tămăşeşti se aflau 8 familii de streini care plăteau+ anual 17 taleri şi 81 de bani.
