Printre personalităţile Gorjului care ar trebui să primească o atenţie mai mare din partea cercetătorilor se numără şi cea a boierului Stoichiţă Râioşanul, cu o carieră excepţională în administraţia Ţării Româneşti la începutul secolului al XVII-lea. De numele acestuia se leagă construcţia Mânăstirii Strâmba dar şi alte momente din trecutul acestor meleaguri pe care le prezentăm în cele ce urmează, mai ales că urmașii săi i-au urmat exemplul.
Din articolele precedente am aflat cum mânăstirea Strâmba a fost salvată ca metoh a Mânăstirii Tismana pentru o perioadă de timp. Documentele rețin faptul că Miloș logofăt, nepotul lui Stoichiță Râioșanul, a răscumpărat Strâmba de la soborul mânăstirii Tismana: ”Au dat Miloș logofătul acești bani toți deplin (300 galbeni) din casa lui și din munca lui la mânăstirea Tismana precum s-a văzut și din cartea lui Leon Vodă din 1630 și au rămas această mânăstire Strâmba cu toate moșiile ei pe seama lui Miloș logofăt le-au ținut și au stăpânit în viața lui și după moartea lui au stăpânit feciorii și nepoții lui, din neam în neam.”De fapt aici începe o poveste controversată care se va lămuri peste un secol, cei 300 de galbeni nu i-a dat niciodată logofătul Miloș după cum s-a crezut inițial.
Reținem astfel pe la 1654 pe paharnicul Stamatie, fiul logofătului Miloș, care răscumpără cu 200 unghii, satele mânăstirii Strâmba și anume: Copăceni, Slătioara și Fărcășești de la Necula Postelnicul, celui căruia le vânduse Dochia vistereasa din cauza urgiei domnești din vremurile amintite. Practic cu acest act de răscumpărare, toate moșiile care fuseseră înstrăinate, revin sub stăpânirea neamului vistierului Stoichiță Râioșanul.
Povestea merge mai departe
Acest paharnic Stamatie nu a avut copii din trupul lui și drept urmare a lăsat toate bunurile sale pământești mânăstirii Strâmba și nepoților săi Necula Măgâlea și Barbu Râioșanu, eveniment petrecut în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino.
Aceștia vor avea de înfruntat însă multe probleme. Dintr-un document din 5 iulie 1693 emis de cancelaria lui Constantin Brâncoveanu aflăm că în timpul lui Șerban Cantacuzino s-au judecat, pentru dreptul de ctitorie la mânăstirea Strâmba, nepoții lui Stamatie paharnic(anume Necula Măgâlea și Barbu Râioșanu)cu Barbu Urdăreanu, mare paharnic și ginere al domnitorului Șerban Cantacuzino. Doar că istoria a consemnat altfel faptele…
În acel timp, căzând Necula Măgâlea și Barbu Râioșanu în lipsă și sărăcie, fără a putea îngriji de satele mânăstirii Strâmba-Copăceni, Slătioara, Ungurei, Crivinile și Fărcășești toți-a profitat Barbu Urdăreanu, mare paharnic și al nepot al lui Stoichiță Râioșanu. Acesta a devenit ctitor al mânăstirii Strâmba și a vrut să preia aceste sate cu rumânii, de la Necula Măgâlea și de la vărul său Barbu Râioșanu, motivând că sunt date și închinate mânăstirii Strâmba de moșul său Stoichiță vistierul și de soția lui Dochia, adică nu sunt cumpărate cu bani: ”Și au fost mersu de s-au întrebat de față la divan înaintea lui Șerban Vodă la conacul de la Copăceni pentru mânăstirea Strâmba și pentru satele cu rumâni ce se scriu mai sus”. Domnitorul Șerban Cantacuzino a lăsat rezolvarea acestui caz pe seama lui Constantin Brâncoveanu, mare logofăt la momentul respectiv. Împreună cu alți boieri, Brâncoveanu a cercetat cărțile și scrisorile care au fost prezentate de Barbu Urdăreanu și frații săi(Dumitrașcu, Pană, fiii lui Preda bivel Urdăreanu) și de Necula Măgâlea cu vărul său Barbu Râioșanu, feciorul lui Dumitrașcu. Astfel, după documentele prezentate s-a dovedit că aceste sate au fost vândute de jupâneasa Dochia vistiereasa lui Necula paharnic din Ogrumi în zilele voievodului Radu Șerban, mai târziu fiind răscumpărate de Stamatie paharnic, unchiul lui Necula Măgâlea și al lui Barbu Râioșanu. Paharnicul Stamate a lăsat, la moartea sa, mânăstirea Strâmba cu toate satele nepoților lui Necula Măgâlea și Barbu Răioșanu. După moartea lui Stamate, Necula Măgâlea și vărul său Barbu au plătit toate datoriile de 564 taleri. Drept urmare, judecata domnească a găsit că ”se cade a ține și a stăpâni Necula Măgâlea și Barbu această mânăstire (Strâmba) și satele ce scriu mai sus (Copăceni, Ungurei, Slătioara, Fărcășești) cu rumâni, iar Barbu paharnic Urdăreanu cu frații lui n-are nici o treabă”.
Lovitura de teatru
Lucrurile s-au lămurit abia în 1727 când s-a aflat că marele paharnic Barbu Urdăreanu avea dreptate să susțină că atât mânăstirea Strâmba cât și moșiile ei sunt lăsate de moșul său Stoichiță Râioșanu și nu au fost cumpărate cu banii proprii sau ai unui membru al familiei lui.
Acest lucru s-a aflat chiar de la Necula Măgâlea, cel care câștigase judecata domnească. Acesta s-a călugărit pe numele Nichifor Măgâlea și a dat la 4 aprilie 1727 un înscris în care arată că logofătul Miloș, nepotul lui Stoichiță Râioșanu, n-a dat el cei 300 galbeni mânăstirii Tismana ca să răscumpere mânăstirea Strâmba și moșiile ei vândute din porunca domnitorului Alexandru Iliaș.