Unul hăis și altul cea…

Ăsta pare să fie dictonul anilor de după revoluţie, ani în care România pare să fi intrat în zodia racului, când orice pas în faţă este inevitabil urmat de alţi doi sau trei înapoi. Astfel, mulţi am ajuns să fim nostalgici ai vremurilor de sub comunism, când ţara era condusă cu mână forte, când noi ceilalţi aveam aceleaşi aşteptări, vise,  şi temeri, când toţi „vibrând” răspundeam ca unul la chemarea genialului conducător. Poţi să acuzi oare toate acele generaţii că lucrând împreună, mai întotdeauna cu mijloace rudimentare, dar cu speranţe sincere chiar dacă manipulate infam de propaganda vremii, au reuşit să realizeze lucruri pe care noi astăzi cu greu ni le imaginam posibile. Atunci să construieşti viaducte, magistrale de metrou sau instalaţii de transport pe cablu, hidrocentrale sau termocentrale era ceva obişnuit la fel de firesc şi normal ca şi câştigarea Cupei Campionilor Europeni sau calificarea la campionate europene şi mondiale. Telejurnalul de seară ne obişnuise cu tot felul de “realizări măreţe”, dar dintre care unele care chiar au contribuit la modernizarea statului nostru. Păcat că după revoluţie am considerat că tot ceea ce am realizat e doar fier vechi şi ne-am vândut prea ieftin. În ’90 poporul roman era considerat un popor de oameni isteţi şi descurcăreţi, astfel că prorocirea celor 20 de ani lui Brucan a fost primită cu circumspecţie, în timp ce prorocirile celor 5 ani în care ajungem şi întrecem Ungaria au fost primite cu multă însufleţire. Cum e posibil atunci ca un popor cu atâtea atuuri să-şi rateze atât de lamentabil şansa?  O explicaţie completă în acest sens e dificil de dat, mai ales într-un material ce nu trebuie să depăşească 3000 de caractere. Însă, dintre toţi factorii ce au concurat la acest nefericit deznodământ eu le consider a fi pierderea direcţiei, pierderea încrederii în semeni şi dorinţa ascunsă şi mistuitoare a fiecăruia dintre noi de a fi un fel de şef, de a-şi lăsa amprenta şi a-şi aduce contribuţia la propăşirea societăţii noastre. Noi oltenii înţelegem asta cel mai bine pentru că prin „expansiunea” noastră am dus acest lucru la rang de artă. Mai  grav este că am reuşit să-i oltenizăm şi pe alţii, astfel că aceste trăsături sunt deja comune tuturor românilor.
Cum de personalitate n-am dus niciodată lipsă am hotărât că fiecare dintre noi este deţinătorul adevărului şi al dreptăţii absolute şi indiferent de consecinţe trebuie să fim noi aceea care să stabilească direcţia în care comunitatea şi societatea noastră se îndreaptă. Astfel, am ajuns la un nivel de toleranta 0 al colegilor şi partenerilor noştri, când indiferent de direcţia în care ceilalţi vâslesc  noi vom „sălta” mai tare în direcţia opusă. Tot ce s-a făcut până la noi e greşit, dar de acum încolo totul se va schimba,… nu neapărat în bine, dar cu siguranţă se va schimba. De multa vreme nu mai suntem parteneri, de multă vreme ne doar ne tolerăm, iar timpurile în care ne ascultam sunt de mult departe.  Orice discuţie nu mai este demult un schimb de opinii pe baza unor soluţii realiste ci un schimb dur de contre în care trebuie sa ne umilim interlocutorul.
Acum suntem in UE, suntem cetăţeni europeni, graniţele ne sunt teoretic deschise si totuşi suntem din ce in ce mai departe de restul ţărilor europene.