Tudor Vladimirescu, eroul modern al istoriei naţionale (II)

 52 total views

La aproape două secole de la evenimentele produse în 1821, controversele continuă să se manifeste, până şi caracterul mişcării-“răscoală” sau “revoluţie”-rămânând în dezbatere. Există suficiente argumente pentru a demonstra faptul că este vorba de o Revoluţie condusă de eroul gorjean din Vladimiri care, deşi înfrântă, şi-a atins principalul obiectiv, înlăturarea domniilor fanariote. Că istoricii nu s-au pus de acord nu ar trebui să ne surprindă, ei au servit în diverse epoci şi regimuri, rămânem cu o concluzie trasă de inegalabilii paşoptişti Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, evenimentele din 1848 “îşi iau ca misie de a continua programa revoluţiei de la 1821”.

pictura-tudor-vladimirescuEvenimentele din 1821 au început într-o zi de duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, unde în faţa unei prezenţe mai degrabă redusă a pandurilor şi ţăranilor dar şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară, pentru statornicia unui nou regim politic în ţară:
„Dar pe bălauurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi pe cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? […] Veniţi dar fraţilor cu toţi, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! […] Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme; iar care nu aveţi arme, cu furci de fier şi cu lănci; să vă faceţi degrabă şi veniţi unde veţi auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată ţara […] Că ne merge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!”
A fost vorba de scânteia care a declanşat susţinerea populară. Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răspunzând cu miile, după aflarea intenţiilor lui Tudor Vladimirescu.

Evenimentele din 1821

Tudor Vladimirescu a avut de înfruntat rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe dar şi a unor detaşamente militare trimise împotriva sa de stăpânire. Tot acum a preluat controlul asupra mânăstirilor fortificate de la Strehaia şi Motru, iar pe 4/16 februarie şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei săptămâni, Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, de asemenea a extins controlul până la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor marilor imperii vecine.
Probabil că lucrurile ar fi evoluat altfel, eroul gorjean era convins că Poarta Otomană era dornică să găsească o soluţie politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relaţiile cu Imperiul Ţarist, dacă lucrurile nu ar fi fost complicate de eterişti. Prin acţiunea lor, eteriştii au încercat să provoace o acţiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereuşind decât o reacţie contrară. Alexandru I al Rusiei se opunea la orice acţiune care avea tendinţa să-i scape de sub control şi care ar fi putut zdrucina principiile de „legalitate şi ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în cadrul Sfintei Alianţe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la Viena din 1815. Ţarul a fost obligat să se dezică de acţiunile Eteriei dar şi de revoluţia românească. Practic de aici a început sfârşitul chiar dacă protagoniştii nu ştiau asta.

Marşul spre Bucureşti

Pandurii vor fi obligaţi să preia controlul asupra Bucureştiului şi de aceea vor executa un marş în această direcţie. Drumul nu a fost uşor şi nici lipsit de pericole, cele două coloane de panduri s-au unit la Slatina şi de acolo, pe traseul Şerbăneşti-Tecuci-Vadu Lat-Cotroceni va obţine controlul Bucureştiului. Pe traseu armata lui Tudor a crescut ajungând undeva la 10 000 de oameni sau chiar mai mult. Pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti. A existat pericolul real ca trupe turceşti să treacă Dunărea şi să-l captureze ca şi trădări printre boierii zonei.

Fortificaţiile lui Tudor

Deşi nu a reuşit să le folosească cu adevărat în scopul programat, Vladimirescu pusese la punct un sistem de fortificaţii destul de avansat pentru vremea aceea. În afara taberei fortificate de la Ţânţăreni şi a mănăstirilor olteneşti fortificate, un rol important pentru armata revoluţionară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-a construit o tabără militară fortificată, prevăzută cu şanţuri de apărare şi redute pentru tunuri. Chiar şi în Bucureşti s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălţimi uşor de apărat.
De fapt, Tudor a trebuit să se descurce în general pe un teren de şes nu prea favorabil fortificaţiilor. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăţi a Munteniei. În vederea organizării rezistenţei pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistriţa, Polovraci şi Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantităţi de alimente, arme şi muniţie. Tudor mărturisea cu speranţă că „ostirile de peste Olt […] le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; acolo mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta”. Din păcate, nu a reuşit să pună în practică un asemenea program. (Va urma)