De ani de zile, dascălii şi, mai cu seamă, cei care vremelnic au avut şi funcţii de conducere, au militat pentru o descentralizare în care pârghiile de decizie să fie la nivelul şcolilor, adică la cei care cunosc cel mai bine nevoile şi problemele cu care se confruntă fiecare instituţie. De altfel, acest deziderat a fost repede îmbrăţişat de mai toate organizaţiile civile, de unele comunităţi şi de părinţi care, astfel, au zărit oportunităţi în a se implica mai mult în rezolvarea acestor probleme. De fapt, toţi ne-am dorit o astfel de lege, care să creeze cadrul instituţional prin care toţi actorii implicaţi în actul decizional să poată dezbate şi decide în favoarea elevilor şi a comunităţilor din care aceştia provin. Ideea în sine nu se încadrează în tiparele « democraţiei noastre originale », cea care reuşea să uimească o lume întreagă în anii ’90, ci este una verificată în mulţi ani de democraţie în toate ţările vestice.
Acum, printr-o lege asumată, chiar dacă încă neterminată, acest lucru e realitate. O realitate prin care şcolile sunt conduse de un organ colectiv, de un consiliu de administraţie format în mare măsură din reprezentanţi ai Consiliului Local, ai primarului şi ai părinţilor. O realitate prin care nu doar şcolile, ci şi comunităţile şi părinţii sunt constrânse să conlucreze în interesul elevilor. Dar, poate, tocmai în generozitatea acestei idei rezidă şi vulnerabilitatea legii în discuţie. Această lege este una pentru toţi: pentru cei din urban, dar şi din rural, pentru cei din zonele sărace, cât şi pentru cei din zonele bogate, şi este firesc să fie aşa. Dar asta nu înseamnă decât că şcolile care şi până acum au beneficiat de interes, şi folosesc în sens pozitiv acest cuvânt, din partea autorităţilor locale şi a părinţilor, vor beneficia şi de acum încolo, în timp ce restul şcolilor sunt pe cont propriu. Creşterea gradului de implicare a comunităţii locale şi a părinţilor era imboldul aşteptat care să conducă la îmbunătăţirea activităţilor din şcoli. Era oportunitatea ca activitatea dascălilor să iasă din anonimat, ca eforturile unora dintre ei să fie aduse la cunoştinţa comunităţii. Vorbesc la trecut deoarece cred că, în multe comunităţi, această dorinţă este o utopie, pentru că sunt mulţi cu prea multe interese şi mulţi total dezinteresaţi.
Prea mulţi ani, fiecare dintre noi ne-am văzut propriul interes şi nu am întors capul spre cel de lângă noi, iar asta a creat falii ce cu greu şi în timp se vor umple. Cine ştie, poate vom găsi în noi resursele să trecem peste tot ceea ce acum ne separă şi să ne dăm mâna pentru rezolvarea problemelor unui sistem în care materia primă este chiar viitorul.
Dacă ai construit un zid şi l-ai făcut strâmb, atunci îl nărui şi îl ridici din nou, dar când clădeşti caractere, când lucrezi la nivel de conştiinţe şi valori, să revii e imposibil, pentru că întotdeauna va fi prea târziu. Acest stil de lucru în echipă necesită implicare şi efort din partea tuturor. Dar, oare, suntem noi gata?
În Vest s-a ajuns la acest mod de lucru după zeci, sute de ani de democraţie autentică, de implicare a fiecărui cetăţean în activităţile urbei din care provine. Dar dacă nu suntem gata, când vom fi ? Mai târziu sau mai devreme, într-un fel sau altul, trebuie să facem acest pas. Unii spun că nu este încă momentul, alţii că deja e târziu şi nu greşeşte niciunul.
Toţi însă suntem de acord că e timpul să ne aşezăm şi să dialogăm mai mult deoarece, chiar dacă în ultimii 20 de ani nevoile ne-au forţat să vorbim mai multe limbi, am uitat să ne înţelegem unii pe alţii.