Sufletul viei

Loading

S-au răcorit niţel dimineţile. Toamna întârzie să-şi deschidă toate cămările belşugului şi să îmbrace peisajul în policromia-i inedită. Suntem puţin după echinocţiu şi cărările se arată la fel de zdrenţuite de paşii trebuinţelor. Se mai aţâţă amiezile de parcă vara ar fi rămas agăţată de tâmpla cerului. Soarele înroşeşte orizontul dinspre dealurile Godineştilor, împrăştiind spice de raze prin boarea din preajma pădurilor dominate încă de culoarea verdelui solitar. Răzleţeşte apoi lumina peste roua din zăvoaiele ce însoţesc Motrul în urcuşul văii sale spre Poienile de Jos şi înspre cetatea munţilor.

Potrivit obiceiului, strugurii își încep drumul lung spre paharele gorjenilor
Potrivit obiceiului, strugurii își încep drumul lung spre paharele gorjenilor

Păşim spre vadul râului, să ascultăm susurul undei călătoare şi să admirăm păstrăvul sărind în repeziş de val. Pe creştetul pădurii de arini zărim silueta unor stârci cenuşii, cu gâtul alungit spre cer, să înţeleagă câte ceva din nălucirea făpturii noastre prin aceste porţi ale naturii. Pe o răsfrângere de maidan, un culegător se opreşte să-şi încarce găleata din ofranda măceşului năpădit de fructe. Pe prundişuri la deal se risipesc trei turme de oi şi capre ale păstorilor din aceste sate, să pască ce a mai rămas verde din lăstărişul protejat de umbre. Nu rezistă foamei lor, nici mărăcinişul – porumbarul, murul, măceşul -, nici arboretul, nimic nu rămâne după trecerea lor!
Privim spre Coasta Motrului şi ne întristăm să o vedem, pentru prima dată după mai bine de o jumătate de secol, fără pădure pe unele culmi. Aşa se întâmplă când dreptul de proprietate ajunge fraudulos la agresorii de mediu. Ne doare să tot ascultâm icnituri de ferăstraie şi grohăit de tractoare în inima pădurii. Să vedem stejarii doborâţi, târâţi pe văioage şi abandonaţi apoi peste apa Motrului în covorul de iarbă verde. Găsim cu greu loc de trecere printre ramurile uscate, tăiate din coroanele arinilor, printre crengile de fag lăsate pe maluri, printre grămezile de saci cu deşeuri, care sufocă sufletul zăvoiului. De aceea nu putem să comparăm imaginea de acum a ţinutului cu aceea de pe vremea bunicilor noştri, când natura era curată ca lacrima izvorului, întreagă, teafără şi neciuntită.

Culesul viilor

E mai puţină zarvă prin mirişti. Satul şi-a mutat treburile pe cununi şi piepturi de deal, spre Valea de Hotare, Malaion, Măgură, Pleşa, Lole şi Cucă. S-au copt bine strugurii în viile ce învelesc cu umbra viţei şi bogăţia bobului pământul ars de secetă. A scăzut apa şi în bunarul lui Nae, în fântâna cea mai temerară la arşiţă. Frasinul din colţul gardului şi-a aplecat frunzele în semn de resemnare. Cireşul a început să-şi aprindă culorile. Şi verde, şi verde palid, şi galben, şi roşu, şi maroniu. Gutuiul şi-a împlinit bulgării de aur, spânzuraţi ca nişte felinare aprinse printre frunzele care au început să capete încet-încet culoarea lunii din nopţile senine ale lui septembrie.
Vasile al lui Ioniţă este la cules de vie, cu tot neamul. Au urcat pe deal aproape toate rudele. Se ajută oamenii! Aşa este şi la Padeş, unde culesul viei adună forţele. Chiar lovite de brumă şi mană, viile au dăruit sătenilor câte ceva din belşugul strugurilor. Printre frunzele în veştejire, mâinile plăpânde ale Ariadnei aleg ciorchinele cel mai frumos. Fetiţa gustă din bobul dulce al strugurelui de novă, iluminând chipul bunicului care a mângâiat fiecare butuc la tăierea viţei. Culegătorii umplu găleţile cu ciorchini. Arome şi culori răsar din vie, cu spor şi mulţumire. Cei mai voinici dintre bărbaţi coboară sacii cu struguri pe costişă, până în răcoarea beciului, unde zdrobitorul din lemn stoarce bobul copt în lacrima mustului rubiniu, binecuvântat de soare şi sevele pământului.
Nu mai sunt pe aproape pivniţele vechi de odinioară, zidite de străbuni în trupul dealului, să rămână vinul aici, lângă rădăcina viei. Au apărut apoi conacele, cu două camere şi lăcaş de răcire a vinului în scut de sigă, sub duşumea, dar vinul tot în vale a ajuns. Acolo sunt pivniţele acum, în vatra locuinţelor din sat!
Vasile şi-a meşteşugit singur butoaiele cercuite şi putinile în care va pune la fermentat strugurii. I-a lăsat feciorului său, lui Ionuţ, un deal de vie, cu peste o mie de buciumi în putere de rod. Bătrânul ştie să înnobileze pământul şi să împlinească bogăţia acestuia. Generos şi mulţumit, Vasile căută în firidă ulceaua de pământ cumpărată de el în bâlciul de la Pocruia. Răsuceşte slăvina de la putină şi, în ulcea, curge mustul gros şi dulce. În putină se-aud murmurând energiile viei şi pământului pietros. Acest cântec se va stinge în strălucirea vinului din pahar, undeva la margine de vis şi dor.
Bunicul umple ulcica pentru nepoţică. Ariadna gustă din mustul aromat. În ochii ei albaştri se ivi mirarea bucuriei. Pe vârf de năsuc rămase un strop din licoarea sfântă. Nu-i bai, e sufletul viei! Şi grai din ofranda toamnei!