Vara îşi cerne zgomotos perdelele de ploaie peste minunile văii. Dinspre vârfuri de munţi botezaţi de furtuna răcoroasă şi efemeră, scapătă val nevăzut de adieri înmiresmate. Ele scobor din candide flori protejate de templul sacru al pădurilor înalte, neumblate de ferăstrău şi troliuri.
Stau liniştiţi în brâu de coastă ulmii. Aşteaptă să înflorească teii risipiţi pe faţa culmilor. Inegalabil este concertul codrilor, păsările ţes zboruri şi triluri rare, magice, neîntrecute prin încântare. Picură peste etajele frunzelor de arţar stropi mari de ploaie, rămaşi să şopotească puţin prin tăcerea verdelui adânc şi întins al pădurilor.
Urcăm spre tăpşanul milenar al muntelui Stârmina. Lăsăm în dreapta pereţii stâncoşi şi tăcuţi ai versantului pe care se agaţă temerari arbuşti de corn şi liliac. Sub crenelurile austere, mângâiate de mistere şi umbre, regăsim peştera în care călugărul Nicodim şi-a aşezat în temeiuri gândurile profetice, văzându-se ajuns „La Pişători”, locul atât de cătat pentru creştineasca zidire. Îngândurat şi singur pare chioşcul pitit sub pletele brazilor. Dâre de lumină îşi fac loc spre albia învolburată a Tismanei. Vuietul văii glăsuieşte pelerinilor despre îndestularea acestor plaiuri cu binecuvântarea ploilor blânde şi fecunde.
Turnurile mănăstirii întregesc solemnitatea locului, trasând peste albastrul şi înălţimea orizontului geometrii ale străvechimii şi dăinuirii întru mântuire prin credinţă şi rugăciune. Pătrundem pe sub arcadele de piatră ale sfântului lăcaş. Ne oprim la troiţa cu fântână şi bem din valul argintiu al Gurniei, firul zglobiu de apă ce izvorăşte din întunecimi de peşteră, trece pe sub temelia mănăstirii şi se prăvăleşte spre vale peste pragul de stâncă al Stârminei. În misterioase îndepărtări de vreme, cu secole în urmă, ramuri de apă împânzeau creştetul muntelui şi se răstigneau în cascade peste pantele plumburii. Poate de aceea, în acele straşnice depărtări de timp, băştinaşii i-au spus „La Pişători” acestui loc dintre munţii stâncoşi, sălbatici şi orgolioşi.
Zboruri săgetate şi cântece blajine duc rândunelele dintr-o parte în cealaltă a chiliilor, căutând cuiburile ascunse pe sub turle şi streşini. Trecem printre cele două trupuri conice rămuroase ale brazilor argintii înălţaţi în faţa bisericii. Pe lespezile întinse cu meşteşug între covorul cu iarbă deasă şi fragedă, Raluca se opreşte privind cu evlavie spre lăcaşul sacru. Îşi îngemănează palmele la piept şi-şi şopteşte sinelui rugăciuni pentru frumuseţea gândului şi îmbunarea pornirilor vijelioase de trup şi spirit. Pentru că astfel şi-l doreşte pe Raul, băiatul visurilor ei. Ochii i se umezesc de doruri şi chipul său se încarcă de lumina iubirii divine. Binecuvântarea îi învăluie înfăţişarea şi speranţa i se cuibăreşte în sufletu-i prea încercat. O boare de lumină o cuprinde şi din colţul obrajilor îi înfloreşte surâsul mulţumirii.
Ne reîntoarcem paşii pe sub umbra zidurilor vechi, înconjurate de legende şi mituri. Privim cum iedera se caţără pe trunchi de arbori, pe stâlpi de lemn şi balcoane. Muşcatele zâmbesc în culori atrăgătoare din pervaz de ferestre şi încântătoare tăpşane. Hortensiile şi-au presărat tufele rotate bulgări de flori de culoare roz, violet sau alb. Este multă tăcere şi mister în cerdacul dinspre râu. Lumina coboară spre noi dinspre vârfuri de molid şi fag. Abia răsar şoptiri de valuri din ruperi de stânci. Încercăm să ascultăm prin timp, poate se aud foşniri din caietul poetului, pe care se conturează în creionări de gând răsăritul lunii la Tismana. Dar nu vine nici un zvon din acea vreme.
Admirăm cum se leagă nori albi de creştet de munte şi val de păduri impunătoare, frumoase şi mândre. Revenim la porţile cetăţii şi ascultăm simfonia râului furişat pe sub cupole de arini şi sălcii. Ne dăm seama că natura se pricepe cel mai bine la îndreptarea vieţii, că nimic nu se capătă degeaba într-un spaţiu în care credinţa, iubirea şi armonia cu mediul îl fericesc pe om. Căutăm poezia apelor printre miresme de iasomie şi impozante revelaţii verzi. Străbatem cingătoarea muntelui între drumul tumultuos al albiei înspumate şi zidurile din piatră creaţă.
Suntem sub valul de ceaţă al cascadei. Urcăm printre trunchiuri de fagi şi carpeni bătrâni. Şuieră departe valea, râul aleargă spre răsărit de codru. Perdele străvezii au adunat parcă toată lumina cerului dincoace de zidurile mănăstirii. Se-agaţă de tâmplele muntelui turnurile îngândurate. Platoul de piatră se răsfrânge în prăpastie prin frângeri de sigă. În mii de ani, Gurnia a zămislit aici făpturi curioase din calcar şi calcit peste care s-au înălţat păduri semeţe. Sub tăietura jgheabului pe care apele şi-au creat cărare, se arată strălucirile argintii ale cascadei. Aceasta este Stârmina, cu sufletul ei, cu farmecul ei!
A fost vara trecută fără fast, fără viaţă. Seceta stranie îi sorbise sufletul. Neobişnuită şi pustie părea priveliştea fără lumina cascadei. Acum, apa se prăbuşeşte în şuviţe groase peste margini stâncoase. În aer se pulverizează gândul şi spiritul acestui inedit spectacol, miriade de stropi mărunţi, invizibili, umezesc chipul şi respiraţia trecătorului curios. Fascinată de această rară şi puternică înveselire a naturii, Raluca se lasă rătăcită în cumpătul pletelor de apă. Şi pletele ei se umezesc şi trupul ei zvelt se-mpresoară de ape. Şi-a chihotit, s-a veselit şi s-a primenit prin duh de râu. Şi-a plâns de bucurie. Şi-a plâns şi Stârmina. Cu lacrimi de izvor a plâns, fără să ştie vreodată ce face muntele. Apoi, gând de izvor intră-n vadul râului. Ce simfonie! Pe-o creangă de arţar şuieră întruna mierla.
