În urmă cu peste 90 de ani, o criză financiară şi economică afecta ţara noastră şi întreg mapamondul. Şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale fac parte din peisajul, care, din păcate astăzi ne este foarte cunoscut. Istoria are obiceiul de a se repeta şi în cele ce urmează vom vedea cum au făcut faţă autorităţile din aceea vreme greutăţilor economice cu care se înfrunta judeţul nostru.
Biblioteca Serviciului Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, care în acest an împlineşte venerabila vârstă de 140 de ani de la înfiinţare, deţine ,,Darea de Seamă adresată de domnul prefect al judeţului domnilor membrii ai Comisiunii Interimare Judeţene cu ocazia dezbaterilor şi aprobării Bugetului judeţului Gorj pe anul 1932”.
O radiografie a sărăciei
Iată ce le spunea prefectul Miron Constantinescu consilierilor judeţeni din acel moment:
,,Domnilor Membrii,
Conform art. 473 din legea pentru organizarea administraţiei locale, depun proiectul de buget pe 1932, văzut şi verificat de Comisiune. Alcătuirea acestui buget a fost foarte grea, fiindcă a trebuit să împăcăm marile lipsuri de la venituri, cu nevoile mari ale Judeţului. Dacă ţinem seamă că Judeţul nostru este unul din cele mai sărace din ţară, oricine va putea trage concluzia fermă, ca în aceste vremuri de criză acută, populaţia şi gospodăria judeţului a suferit grozav de mult. Pământul nostru nu are nici înlăuntru nici în afara solului nici un fel de bogăţie, care să aducă venituri din exploatarea lor. Nu avem păduri de exploatat. Munţii şi plaiurile noastre au fost exploatate în mod
primitiv şi sălbatec, atât de societăţile streine, cât şi de moşnenii devălmaşi. Codul Silvic nefiind aplicat la timp, până azi, n-a adus nici un folos. Pădurile ce mai sunt, se taie şi astăzi tot aşa de primitiv şi în mod barbar. Plaiurile şi munţii noştri sunt acoperiţi de tufăriş şi acelea în stoluri, căci vitele şi securea nu le dau timp şi pace să crească ca să formeze pădurile la loc. Organele silvice se ocupă de pădurile Statului, singurele care se mai menţin şi care formează adevărate oaze pe întinsul plaiurilor şi munţilor Gorjului. Am făcut această digresiune, fiindcă sufletul îmi plânge de durere şi nu mă pot abţine de a releva acest păcat mare. Ce-mi va sta în putinţă şi ce mi-a stat, ca om, am făcut, voi face şi ca Şef al Judeţului, secondat de D-v. şi alţi tovarăşi de aceleaşi gânduri.
În sânul pământului gorjean nu se găsesc mine de nici un fel, afară de mici cantităţi de cărbuni, la Schela, neexploataţi. Ape minerale nu se găsesc decât la Săcelu, foarte slab exploatate şi amenajate, cu toate sforţările proprietarilor, fără fonduri. Livezi de pruni şi podgorii nu sunt decât în câteva comune şi acelea în stare slabă. Vitele sunt puţine, de rasă inferioară şi rău întreţinute. Pământul este sărac, din care cauză producţia de cereale este foarte slabă. Abia în anii cei mai buni, majoritatea sătenilor de la munte şi parte din cea de deal, nu pot strânge recolte suficiente, decât pentru o jumătate de an. Din această cauză, bărbaţii. băieţii şi chiar copiii, pleacă de primăvara până toamna, iar alţii pe tot anul, în toată țara, pentru a-şi strânge mijloacele existenţei lor şi familiei. Nu este judeţ, ba chiar oraş sau orăşel în ţară, în care să nu se găsească gorjeni. Până la război, femeile şi fetele nu părăseau satele, ba din contră, acelea dintre ele, care ar fi stat numai o săptămână, venind în sat, era considerată ca o decăzută şi se fereau de a avea legături mai strânse cu ea, spre a nu fi compromise. Aceasta denota credinţa ce avea satele despre oraşe, din punct de vedere moral, Astăzi, însă, femeile şi fetele satelor noastre au început şi ele a se răspândi în ţară, prin oraşe şi sate.
Duse pe întinsul ţării, prin oraşe şi târguri, la înapoiere aduc cu ele şi boli sociale; de aceea satele noastre sunt pline de tuberculoză, sifilis. etc…” (Va urma)
Cristian Grecoiu