Vântul rece, furişat pe vale, spulberă în cercuri răzleţe frunzele veştede ale toamnei. Octombrie îşi rânduieşte cu măiestrie culorile peste creştetul pădurilor ca într-un inedit tablou în care penelul aparţine numai şi numai anotimpului care ne desparte de liniştea adâncă a verii. La optzeci de ani, mama foşnăie paşii greoi sub cupola nucului bătrân din Poiana lui Mihalache, să găsească în despletiri de iarbă verde nucile căzute din cetăţile ramului. În fiecare dimineaţă le adună în săcuieţul adus pe mână şi le urcă în podul casei să-nnobileze la iarnă cu gustul lor miezul cozonacului copt în sobă.
Pe întinderea verde, mătăsoasă, a poienii dintre pârâiaşe, ca o statuie în măreţia peisajului multicolor, Catalan paşte în tihnă firul fraged al ierbii de toamnă. În fiecare dimineaţă, stăpânul său îl priponeşte în mijloc de imaş. Catalan îi scapă de povară şi le este de ajutor oamenilor din Valea Moregilor în toate treburile casei care-i obligă să se caţere şi să străbată povârnişurile abrupte şi potecile întortocheate ale locurilor. Aninoasa, ogaşul copilăriei noastre, plimbă frunzele căzute pe val printre pietrele roase de viituri. Bancuri de boişteni înoată în sforul apei până se pierd în gâldaiele de sub radine. Pe sub arini, Oana coboară cu traista de ciuperci. Ploile au refăcut covoarele moi de muşchi din pădure iar mănătărcile şi ciuciulanii au găsit loc prielnic pentru a creşte în îndestulare.
O vorbă de duh şi-o ulcea cu must
Alegem potecuţa spre viile din deal, pe sub cireşii părăsiţi prea devreme de frunzele roşcovane. Izvorul susură ritmic în prundul dealului. Măceşul s-a aprins de culoarea fructelor coapte pe care muica Săndica le adună an de an să facă dulceaţă. Urmăm cărăruia ce şerpuieşte pe sub ierburi şi flori spre conacul din vârf de coastă. Fluturi albaştri adastă în cercuri de petale sub mângâierea blândă a soarelui. A rămas deschisă poarta de la ulucă. Alin coboară cu sacii de struguri în spate spre putinile din vale. Nu mai sunt rugii care sufocau cireşul lui Fănică. Megieşul nostru a primenit locul, eliberând tulpina arborelui şi aducând sub coroana-i imensă domnia firului de iarbă.
Mai sus, înfundat în prăvala pantei, regăsim vălăul în care mama Ancuţa adăpa oile înainte de înnoptat. S-au petrecut acele vremuri. Urmaşii ei nu mai sunt atraşi de astfel de îndeletniciri. Ceea ce se mai vede în preajma conacului aminteşte de acele timpuri. Cireşul bătrân din poartă este singurul martor al întâmplărilor dar nu poate să le povestească. Veghează solitar în faţa viei şi-şi primeşte-n ramuri, tăcut şi mândru, fiecare anotimp. Stăm câteva momente la umbra lui şi cuprindem cu privirea depărtările.
Avem la picioare vederea panoramică asupra părţii răsăritene a Padeşului, cu Câmpia Soarelui şi monumentul lui Tudor Vladimirescu. Pădurile de stejar din Şuşara şi scocul Costenilor, unde culegeam cele mai frumoase ciuperci de toamnă. Cornul Pietrei, cu stâncile uriaşe prin care cu o jumătate de secol în urmă Coasta Motrului se sfârşea în şesurile verzi ale Bărcului. Dealurile Brusturilor, cu castanii din culme, unde adunam cele mai mari şi cele mai dulci castane. Apa Neagră, cu valuri de vânt ce vin dinspre patru văi întărind renumele de Joseni al Gorjului pentru această aşezare în care s-au înregistrat de multe ori temperaturi extreme. Aceasta este priveliştea ce se întinde până la întâlnirea Motrului cu Bulba, până-n zarea Negoieştilor şi Cheile Glogovei.
Intrăm în via îngrijită de ani şi ani de Ionică Bălănescu. El îi pregăteşte rodul primăvara, din tăiere. Toamna aceasta nu l-am văzut prea mulţumit. Ploile din vară şi zilele răcoroase au zădărnicit coacerea strugurilor. Vinul nu este aşa gustos. E forfotă printre buciumii încărcaţi. Marina a chemat toată valea la cules. Aşa se ajută sătenii de aici. Azi culeg la unul, mâine la altul! Culeg şi spun multe. Uica Zaharia este cel mai hâtru. Are el ceva cu profesorii şi şcoala de când se ştie. Nu se mai uită la ce a zis celălalt şi le-o spune tuturor: „Taică, o societate care nu îşi respectă profesorii este decăzută din rândul lumii civilizate!”.
Oamenii îl ascultă şi culeg. Alin mai urcă un sac în cârcă. Coboară apoi dealul abrupt. Scapără mustul în butoi. O vorbă de duh şi-o ulcea cu must, asta-i sărbătoarea viei!