Căldură mare, e vremea solstiţiului de vară! Se petrec încet ritualurile naturii, codrul se împlineşte prin cântec şi înfrunzire, lăstarul capătă trup lemons, cucul umple de răsunet văile înaintea retragerii din concertul păsăretului pădurilor mângâiate de ploi. Strălucesc cireşele sus, în frunze, sunt pline coşurile în braţele copiilor. Arome de fragi răsar din ferigi şi val de povârniş. Au albit de flori pajiştile din vale. S-au risipit din orizont norii grei, arşiţa s-a lăsat peste sate. Prea devreme-şi subţiază Motrul valul. Rămân vitele-n luminiş de zăvoi, să nu le prindă strechea.
Anul începe să îşi adune cele mai călduroase zile. Evităm sorele. Sunt aproape Sânzienele. Aduc cu ele noaptea albă a dragostei şi vrăjilor. Satele se pregătesc să iasă pentru câteva clipe din legende. Pe coline, între Apa Neagră, Padeş, Orzeşti, Cloşani şi Valea Mare, flori albe şi sfinte înveşmântează ţinutul. Câtă frumuseţe, ce rai, ce surâs de viaţă te împresoară! Oare, pe aici vor trece zânele în acea noapte de pomină? Vor pluti deasupra pământului încununat de flori? Vor cânta, vor dansa? Vor veni feciorii după ele, vor roti făcliile aprinse după suişul soarelui pe cer, se vor scălda ele în roua ierburilor stufoase? Ritualul este doar un vis? Ştiu că Sânziana s-a îmbăiat în acea noapte în apa limpede a Motrişorului, în tăcerea vadului, sub ochi de lună, să-i fie inima bună. Mai ştiu că peste zi, fecioara s-a pierdut în văl de plai înflorat, a cules buchete de sânziene şi-a împletit cununiţă poleită de soare şi miresme. A zburdat de fericire în largul plaiului, mulţumind zeilor pentru naşterea sfântă şi numele de floare. A cuprins cu braţele ei subţirele şi delicate cât a putut din ochiul zării, dorindu-şi să fie doar o zână bună. Văd, nu s-a hotărât încă ce va face cu acea minunată coroniţă.
Am admirat zburda ei peste creştet de poiene şi-am înţeles câte ceva din taina legendelor. De ce sânzienele sunt fete frumoase şi bune? Că dăruiesc rod plin holdelor de grâu? Că aduc binele femeilor măritate? Că înveselesc casele cu mulţi copii? Că sporesc miresmele şi cinstesc florile cu leac? Că înmulţesc păsările cerului şi animalele pământului? Că ocrotesc lanurile de vijelii? Că vindecă suferinţele oamenilor? Toate acestea sunt poveşti străvechi, sunt căutări ale frumoaselor intenţii, ori sunt speranţe ale omului bun. Până la urmă, credem că sunt ceea ce ne dorim. Sunt taine din lumea alesei sărbători.
Poveste de sânziene
Sânzienele sunt zâne, flori, fete frumoase! Drăgaice, cum le numesc sătenii din Cloşani, pentru că sunt dragi privirii şi sufletului lor, atrăgătoare şi strălucitoare ca soarele. Trăiesc în cete, ascunse văzului, plutesc misterios în văzduh, dansează prin colnice şi pe mal de ape, aduc femeilor prunci frumoşi şi sănătoşi, iar fetelor mari, ursitul. De se întâmplă ca oamenii să se înrăiască, Sânzienele devin nemiloase şi îi pedepsesc după greutatea faptelor săvârşite. Aduc seceta şi usucă plaiul, răpesc leacul plantelor, sting parfumul florilor, iau înapoi fertilitatea femeilor, puterea bărbaţilor, rodul pământului. Departe de valul răului, oamenii iubesc Sânzienele. Au mai multă dragoste pentru ele, foarte puţină frică. Le cheamă în ajutor şi le pronunţă cu dragoste numele, în ton cu voinţa şi puterea inimii lor curate, cinstite: Doamna Zânelor, Minunea Florilor, Regina Rodului, Stăpâna Păsărilor, Doamna Căluşarilor, Mireasă, Împărăteasă, Prinţesă, Sufletul Apelor …
Vine noaptea de Sânziene! Câtă aşteptare şi speranţă! Cerul se deschide iarăşi, ştim să-l privim, să-i citim misterele! Oamenii iubesc şi tac. Este o noapte mare, pătrunsă de miracole, în care forţele şi freamătul celor două lumi se interferează. Plantele magice adună acum tot leacul, florile au cel mai puternic miros. Se ştie că feriga nu înfloreşte, dar se spune că în această noapte, ea va înflori şi va face o floare albă, ca o stea de strălucitoare. Cine o va găsi, toată viaţa va avea noroc! Va ghici gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse de mii de ani. Înfloreşte şi „iarba-fiarelor”. Sclipeşte ca aurul. Este o plantă miraculoasă, cu care hoţii şi haiducii pot să distrugă zăbrele şi cătuşe. Cei care au văzut-o înflorită, numai în noaptea de Sânziene, povestesc că are cap asemănător cu al omului, pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are nişte aripioare, că îi lipseşte rădăcina şi-şi caută mereu alt loc. În celelalte zile de peste an, arată ca iarba obişnuită. De aceea nu dai de ea, decât atunci când rupe coasa, fierul plugului ori face să-i sară calului potcoava.
În noaptea de Sânziene, înfloresc sânzienele, flori magice, tămăduitoare. Dacă dormi cu ele sub pernă, îţi arată ursitul. Le prinzi în cosiţe ori le strecori în sân, eşti iubitoare tot anul. De te scalzi în roua lor, eşti o mândreţe de om şi dragă cui vrei tu! Dacă îţi înfăşori mijlocelul cu ele, te fereşte de întristări. La Padeş, fetele fac coroniţe din florile galbene ca soarele şi dalbe ca luna, pe care le aruncă pe casă în zorii zilei. În alte sate, cununile sunt azvârlite de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele din anul următor. Cununile bărbaţilor sunt împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor în formă de cerc. Cununile de sânziene se ţin peste an, cu credinţa că sunt bune de belşug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima.
De Sânziene, tace cucul, pasărea-orologiu dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară. Vara începe a se întoarce spre iarnă. Florile câmpului sunt părăsite treptat de miros şi forţa vindecătoare, iar prin adâncimi de păduri se aprind pentru întâia oară licuricii.
Sânziana nu a aruncat coroniţa pe acoperişul casei de la ţară. A luat-o cu ea, să-i fie aproape, din dragoste şi multă credinţă!
