Reporterul a plecat iar la drum la început de toamnă pe un traseu din care nu lipsesc cunoscutele mânăstiri vâlcene. Ce a găsit ne-a împărtășit și nouă în rândurile de față.
Trecem cât mai aproape de făpturile munţilor, spre Horezu, oraşul vestiţilor meşteri ceramişti. Septembrie aprinde corole de cireşi în lumina sclipitoare a dimineţii de toamnă. Frunze arămii, hoinare, ca nişte fluturi neobişnuiţi, se risipesc în largul cerului albastru, spre dumbrăvile cu stejari care veghează luncile Măldăreştilor. Aerul rece al anotimpului ne împrospătează respiraţia, revigorându-ne şi pregătindu-ne pentru o zi plină de optimism şi dorinţe. Dinspre valuri carpatine înalte, Vârful Vânturariţa priveşte semeţ spre noi, voind a ne anunţa că de puţină vreme vântul îi şuieră tot mai des peste creste, şoptindu-i că undeva pe aproape iarna pregăteşte întoarcerea zăpezilor. Jos, printre coline, se-adună spre pivniţe şi ogrăzi, poverile cu fructe şi alte rodiri al pământului. Coborâm spre Luncavăţ, râul timid şi subţiat de nepăsarea unei veri fierbinţi, dar stăruitor să mai răcorească încă oraşul dinspre dreapta văii.
Septembrie, la Horezu
Intrăm în târgul mic, cochet şi ospitalier, cu vechi tradiţii în arta olăritului. În mersul nostru spre dealurile Tomşanilor admirăm exponatele creatorilor populari, rânduite în expoziţii la margine de drum. Ne atrage atenţia o construcţie care preia forma unui vas romanic, străvechi. Aflăm că aici îşi prezintă produsele chiar Laurenţiu Pietraru, unul dintre cei mai recunoscuţi meşteri în suflet de lut din Horezu. Pătrundem în lumea plină de minunăţii a creatorului. Regăsim roata olarului într-o clipă de odihnă, iar pe rafturi la uscat un rând de ulcele care nu primise încă botezul culorii.
Într-o expunere armonios pregătită, în sclipiri de smalţ şi şoaptă de culori, fantezia omului simplu dar sensibil la frumos a zămislit în forme şi culori imagini reprezentative culese din cântec de poieni şi pridvor de munte, din freamăt de vale şi iubiri perene, imagini stilizate cu talent şi măiestrie din paradisul lumii de la ţară. Când prinzi în deschiderea palmelor oala sau urciorul modelate în frământări de lut, simţi că mâinile pline de răcoarea muntelui şi parcă auzi depărtându-se glasul pământului străvechi. Admiri pe pieptul, pe faţa, în adâncul sau pe mânerele de vas cocoşul ţanţoş din lumina zorilor – simbol al meşterilor olari din Horezu – , zâmbet limpede de flori din luminişuri neumblate ale pădurilor, străluciri de peisaj din freamăt de codru, chipul cerbului carpatin rătăcit în ritual de toamnă pe cărărui de păduri înalte şi virgine, câte alte comori culese din splendorile naturii. De aici, olarii artişti îşi culeg temele, înzestrează linia artistică a stilizărilor şi în cele mai fine şi fericite nuanţe de culoare întruchipează faima lor artistică şi ne-o dăruiesc nou cu har şi bună-credinţă!
Lăsăm pentru altădată popasul la Mănăstirea Hurez şi alegem calea spre Râmnicu Vâlcea, pentru a revedea Mănăstirea Bistriţa. Urcăm pe valea râului cu acelaşi nume, pătrunzând tot mai adânc spre făptura muntelui pe chipul căruia se iveşte şi Arnota, veche ctitorie a boierilor Craioveşti, cunoscută ca vechi centru cărturăresc al ţării în care şi-a format cultura învăţatul domnitor Neagoe Basarab.
La Mânăstirea Bistrița
Primul ctitor al mănăstirii este marele Ban al Craiovei – Barbu. După cum se scrie în cronici, anul 1490 ar păstra momentul fondării lăcaşului cel sfânt, când cei patru fraţi Craioveşti – Barbu, Pîrvu, Danciu şi Radu, fiii lui Neagoe, o înzestrează cu mai multe sate şi sălaşe de ţigani. Străbătând încăperile misterioase ale ctitoriei, din memoria zidurilor parcă se risipesc peste timp legendele. Una dintre acestea glăsuieşte că pe aceste locuri, cu mult înainte de clipa zidirii pietrei de temelie, ar fi fost o capelă micuţă construită în cinstea sfântului Procopiu. Potrivit tradiţiei vechi, în legătură cu icoana acestui sfânt, s-au transmis prin vremuri întâmplări semnificative şi simbolice. Se spune că la tinereţe, banul Barbu a fost închis de turci şi condamnat la moarte. Aflând că nu va mai prinde zorii zilei următoare, pentru acest fiu, noaptea dinaintea osândei a fost una de rugăciuni şi implorări pentru salvare către sfântul Procopie. Feciorul era tânăr, avea doar 18 ani şi era în floarea vieţii.
În lumina dimineţii din a doua zi, gâdele coboară în temniţă dar nu îl mai găseşte pe condamnat. În aceleaşi clipe, intrând în altar, preotul care slujea la capela din Bistriţa găseşte un fecior ferecat în obezi îngenuncheat în faţa icoanei. Tânărul nu ştia cum a ajuns acolo. De aceea, legenda spune că, în amintirea acestei minuni, boierul Barbu Craiovescu a înălţat mai târziu mănăstirea.
Înfăţişarea celei dintâi ctitorii a Bistriţei nu se cunoaşte. În anul 1509, Mihnea cel Rău o distruge cu tunurile, răzbunându-se pe Craioveşti pentru fuga peste Dunăre şi pentru că nu îl mai voiau domn. Este refăcută în 1519 de acelaşi ctitor, cu sprijinul noului voievod, cum se poate constata şi din înscrisul: „Per alias Valachiae Vayvod”. Craioveştii reconstruiesc lăcaşul cel sfânt, dar nu îl iartă pe distrugător şi îl urmăresc peste tot. Mihnea se ascunde peste graniţă şi, la puţin timp după fugă, moare înjunghiat în uşa unei biserici din Sibiu.
Reînălţată prin osârdia lui Neagoe Basarab, nepot al Craioveştilor, care îşi sărbătoreşte aici şi nunta cu Doamna Despina, ctitoria de la Bistriţa începe să fie tot mai cunoscută. Recunoaşterea ei depăşeşte cu mult strălucirea altor ctitorii. Cu mari cheltuieli, Neagoe Basarab aduce din Serbia racla cu moaştele Sfântului Grigore Decapolitul. Vechea pisanie a mănăstirii mărturiseşte că printre meşterii vestiţi care au lucrat la zidirea ei a fost şi unul Mane, nume descoperit şi pe chenarul de la uşa vechii mănăstiri, un meşter pietrar foarte priceput, care a lucrat la Mănăstirea Dealu, la Mitropolia din Târgovişte şi, în cele din urmă, la Mănăstirea Curtea de Argeş, ceea ce i-a determinat pe cercetători să-l identifice chiar cu … Meşterul Manole.
Aflăm că la ani adânci de bătrâneţe se retrage şi se călugăreşte aici marele Ban Barbu. Sub acoperământ duhovnicesc şi slavă întru rugăciune, el devine călugărul Pahomie …
Se petrecuse ziua peste culmi. Dinspre vârfuri, umbra munţilor se lăsa peste vale. Peste ramuri îngălbenite, dinspre tăpşane agăţate de nori, răzbăteau spre noi ecourile unui cioplitor în piatra muntelui. Să fi rămas pe acolo Meşterul Manole?
