Printre obiectivele cedate de Sanda Tătărescu Negropontes pentru a fi protejate de lucrările miniere s-a numărat și Biserica „Sf.Gheorghe” în satul Poiana. Din punct de vedere al organizării bisericești, aceasta a fost filială a parohiei Rovinari şi a fost construită la începutul secolului al XIX-lea din lemn. Despre Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Rovinari, ridicată la începutul secolului al XIX-lea, știm că a fost renovată de Gheorghe și Arethia Tătărescu în perioada interbelică.
Într-o carte monumentală citată de noi și cu alte ocazii, autorii Florin Stănculescu, Adrian Gheorghiu și Paul Petrescu(”Tezaur de arhitectură populară din Gorj”) susțin bogăția culturală a județului nostru. ”Dacă la un imaginar concurs sui-generis de artă populară țările europene ar fi invitate fiecare să propună câte o provincie sau un ținut reprezentativ, România ar propune credem Oltenia. Iar noi, mergând mai departe, din Oltenia am propune Gorjul”. Specialiștii citați sunt confirmați de cercetările făcute și știm deja că pentru secolul al XIX-lea și, cu siguranță și celelalte anterioare, arta prelucrării lemnului atinge cote nebănuite la acest tip de edificii.
File de istorie
La finalul Primului Război Mondial, Gheorghe și Aretia Tătărescu cumpără pământul şi Cula Poenaru de la familia Carabatescu şi se stabilesc la Poiana, lângă Rovinari, la 15 km de Târgu-Jiu. La Poiana, Aretia şi Gheorghe Tătărescu şi-au crescut cei doi copii, Sanda Maria şi Tudor, fiind locul lor preferat pentru petrecerea vacanţelor după cum aflăm din mărturiile vremii.
Reşedinţa de la Poiana era un complex de clădiri cu diferite funcţiuni şi anume: cula „Poenaru-Tătărescu“, casa de locuit a familiei; casa Antonie Mogoş constituia casa de oaspeţi şi biserica strămoşilor care era loc de reculegere. Ansamblul arhitectural mai cuprindea casa de locuit a administratorului, clopotniţa din lemn, mormintele unor strămoşi ai familiei Tătărescu, porţi sculptate din lemn, obiecte din antichitatea daco-romană, chioşc belvedere.
Clădirea centrală a ansamblului a reprezentant-o o veche casă boierească, care a fost modificată, ulterior, după dorinţa noului proprietar. La origini, construcţia, ridicată de familia Poenaru (arh. Trăjănescu), era o veche casă boierească de la mijlocul secolului al XVIII-lea şi avea trei caturi, prezentând caracteristicile unei case de apărare şi de locuit, cunoscută sub denumirea de „culă”. De-a lungul vremii aceasta a suferit multe modificări din cauza degradării sau pentru a satisface nevoile şi gustul proprietarilor care au locuit-o. Astfel, familia Tătărescu o repară (1920-1921), o transformă radical (1923) realizând o instalaţie sanitară şi, mai târziu, instalaţie de curent electric (1923-1935), baie la etaj, cămine din teracotă smălţuită, parchet (1933), tâmplărie din lemn de stejar (1923). Interioarele aveau un aspect foarte plăcut, fiind înfrumuseţate cu mult gust de către proprietară, cu mobilier românesc şi de stil, împodobite cu covoare olteneşti care alternau cu cele basarabene. În timpul regimului comunist, ansamblul a suferit transformări importante, de la sediu administrative pentru minerit a devenit casă de oaspeţi pentru demnitari.
„Ca aspect general, cula este o construcţie masivă, cu ziduri groase din cărămidă tencuită şi văruită în alb, fundaţiile şi elevaţiile fiind din piatră naturală fasonată şi acoperişul din şindrilă pe şarpantă din lemn. Clădirea are parterul ridicat numai cu o treaptă faţă de nivelul terenului, neavând subsol. Înălţimea interioară este de 2,40 m la parter şi la etaj de 3,20 m. Acoperişul este înalt şi cuprinde un pod general nelocuit, deasupra întregii construcţii. În mare parte, zidurile exterioare au fost menţinute în forma lor originală, cu mici modificări cauzate de schimbarea dimensiunilor unor uşi şi ferestre, în 1923, când au fost refăcute tâmplăriile. Porticul de intrare, logia (cerdacul) de la etaj şi baia de la parter au fost radical modificate, iar cerdacul de lemn de la parter şi scara de serviciu exterioară au fost construite şi adăugate clădirii tot în aceeaşi perioadă, cu ocazia amenajării clădirii de către familia Tătărescu“, a adăugat dr. Albinel Firescu, șef de secție în cadrul Muzeului Județean ”Alexandru Ștefulescu” și coordonatorul Secției Etnografice de la Curtișoara.
Casa ”Antonie-Mogoş” a fost cumpărată şi strămutată de către Aretia Tătărescu, în 1934, cu destinaţia casă de oaspeţi. Casa a fost construită în grădina de lângă cula principală, după modelul casei cu acelaşi nume care se găseşte expus la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Etajul, care cuprinde apartamentul propriu-zis şi acoperişul din şiţă, a fost cumpărat gata confecţionat şi a fost remontat pe un soclu din bolovani de râu, peste o placă de beton armat. Pentru a fi pe gustul proprietarului, construcţia s-a îmbogăţit cu o baie şi două încăperi (o debara şi o cameră de toaletă) ce ies în consola de deasupra subsolului.Apartamentul propriu-zis de la etaj se compune dintr-un hol, din care, pe dreapta se intră în două camere pentru dormit. La stânga se află sufrageria, care este împărţită în două de o arcadă, iar la capătul holului baia. Aspectul interior al etajului este acela al unei locuinţe în stil rustic, cu pereţi simpli tencuiţi şi văruiţi, tâmplărie şi parchet din stejar, sobe de teracotă smălţuită. Aici a fost găzduit sculptorul Constantin Brâncuşi care a fost adus de la Paris, de către Aretia Tătărescu, între 1936-1937, spre a ridica Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, închinat eroilor gorjeni căzuţi în Primul Război Mondial.
Cel care a coordonat lucrările de integrare a Casei Mogoș în Ansamblul de la Poiana a fost Dumitru Pasere, tatăl regretatului Mihail Pasere. Inginerul Daniel Mihail Pasere, nepotul lui Dumitru Pasere, ne spunea recent că mutarea și reconstrucția Casei ”Antonie Mogoș” s-au făcut de către Dumitru Pasere cu grinzile, stâlpii și alte elemente ale casei lui Antonie Mogoș din Ceauru, toate cumpărate de Gheorghe Tătărescu. Același interlocutor ne spunea că regele Mihai I a poposit de mai multe ori la Poiana în anii războiului(1941-1945) și a fost găzduit în Casa Mogoș.
Biserica ajunsă la Muzeu
Biserica satului Poiana era așezată pe colina estică, aproape de Casa Mogoș. Accesul în curtea bisericii se făcea din drumul spre Cula Tătărescu, pe o poartă monumentală cu boltă sculptată de același Dumitru Pasere din stejar masiv. În partea de nord-vest se află o clopotniţă pe stâlpi de lemn, iar clopotul, realizat în Italia, purta emblema Sfântului Gheorghe.
„Biserica „Sf.Gheorghe” în satul Poiana a fost filială a parohiei Rovinari şi era aşezată pe un platou, în partea de vest a grădinii. Construită la începutul secolului al XIX-lea din lemn, biserica a fost folosită, din anul 1919, ca paraclis de către familia Tătărescu. Între anii 1923-1924 ea a fost renovată, fiind tencuită din nou la interior şi exterior, ocazie cu care s-au refăcut acoperişul din lemn cu învelitoare din şindrilă şi turla clopotniţei din lemn. Frontonul navei are o frescă reprezentând pe Sfântul Gheorghe omorând un balaur şi a fost pictat de către pictorul Iosif Keber (după strămutarea la Curtişoara pictura a fost realizată de către Gh.Iancovescu, fost ucenic al lui Keber). În jurul bisericii s-a făcut un trotuar din bolovani. Construcţia lăcaşului de cult este specifică monumentelor ecleziastice fiind realizată sub formă de navă (lungă de 9 m şi lată de 6 cm), structurată din lemn masiv de stejar, cuprinzând naosul şi pronaosul. Absida altarului este pentagonală, fiind prevăzută cu două nişe laterale, reprezentând priscomidia şi diaconicul. În faţa pronaosului a fost adăugată o prispă din zidărie cu trei arce, cel din mijloc fi ind folosit ca poartă de intrare în biserică. Fundaţiile şi soclul sunt realizate din piatră. Turla este pătrată, aşezată deasupra tindei şi este acoperită cu şiţă din brad. Altarul este despărţit de naos printr-o catapeteasmă din lemn de stejar, ornată cu icoane în tempera datând din 1835-1845 şi porţi pictate rustic, informații apărute în lucrarea Ansamblul Arhitectural „Gheorghe Tătărescu”.
Clopotul de la Poiana a fost unul uriaș, cântărea peste 300 kg după cum ne spun mărturiile vremii. Acesta era instalat într-o clopotniță de lemn situată în fața bisericii. Din câte se cunoaște, clopotul amintit a fost comandat de Gheorghe Tătărescu în Italia. Pe acest clopot, în exterior, îl găsim pe Sfântul Gheorghe.
Biserica și Parohia Poiana au avut o activitate neîntreruptă până în anul 2001 când a avut loc strămutarea efectivă. Această biserică a avut trei hramuri distincte și sărbătorite efectiv de enoriași. Astfel, a fost hramul de ”Sfântul Pantelimon” care se serba în mijlocul verii(27 iulie) și era marcat de hore care se întindeau de la Cula Tătărescu până la pădurea boierului Hurezeanu; hramul de ”Sfântul Dimitrie”care se serba toamna(octombrie); hramul de ”Sfântul Gheorghe” s-a adăugat din anul 1929 când Gheorghe Tătărescu a finanțat reabilitarea generală a lăcașului de cult în perioada respectivă. A fost refăcut acoperișul cu patru rânduri de șindrilă măruntă, au fost refăcute zidurile și s-a schimbat tot mobilierul de cult.
Mărturiile vremii ne spun că slujba pentru resfințirea și redeschiderea bisericii s-a ținut în 1929 și a fost oficiată de Protoereul Constantin Popescu-Pațica și de preotul paroh Sebastian Muja. Un alt eveniment important din viața acestei biserici a avut loc la 14 septembrie 1930 de Înălțarea Sfintei Cruci când la Poiana s-a aflat A.S. Principesa Ileana însoțităn de Aretia Tătărescu. Doi ani mai târziu, în luna mai 1932, prim-ministrul Ioan Gheorghe Duca a participat la slujba de Înviere de la Poiana cu toți liderii liberali gorjeni. Slujba a fost ținută de preotul paroh S. Muja și preotul Ioan Mălăescu din Târgu-Jiu.
Tot în preajma Bisericii Poiana se găsea cavoul familiei Tătărescu construit în perioada 1928-1929 din marmură neagră. În perioada amintită, au fost aduse osemintele familiei din Târgu-Jiu și Săcelu. Pe placa de marmură a fost scris: ”Gheorghe Tătărescu 1824-1872.
Dumitrana Tătărescu 1850-1916.
Speranța N. Tătărescu născută Pârăianu 1857-1920”
Tot aici se afla mormântul familiilor Costache Gărdescu și Nae Carabadache, foști cumnați ai lui Gheorghe Tătărescu.
Aretia Tătărescu, femeia puternică din spatele premierului
Dacă Gheorghe Tătărescu s-a îmbolnăvit în pușcărie și a murit apoi în 1957, Aretia a murit săracă în 1968, toate bunurile familiei au fost confiscate.
Sanda Tătărescu Negropontes, fiica fostului premier al României, a murit la varsta de 90 de ani în 2009.
Deși Revoluția a prins-o lucrând ca învățătoare și locuind într-o casă din zona Cașin, peste ani a lăsat Gorjului moștenirea de la Poiana. Iată ce spunea fata despre mama:
”Trebuie să spun că mama, care a trăit în umbra tatălui meu, nu a făcut politică nicio zi. Și ca fapt anecdotic, nu a votat niciodată. Spunea că e indecent să votezi pentru propriul soț. Așa că ei i-a revenit grija familiei… era o femeie cu un deosebit simț al frumosului. După Primul Război s-a instalat în Oltenia, în locul natal al tatălui meu, la Poiana – Gorj și acolo a știut să îmbine frumosul cu socialul…
Mama a avut de ales între o viață mondenă de soție de Prim-Ministru și o viață de dăruire pentru ce credea ea că trebuie să facă. Asta a fost menirea ei. A fost o femeie extraordinară ca mamă, extraordinară ca soție și extraordinară, aș zice, chiar pentru țară”. (Va urma).
Bibliografie:
Mihail Pasere, Mihail Daniel Pasere, Monografia Rovinarilor:județul Gorj, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014
Ioana Cristache Panait, Arhitectura de lemn din județul Gorj, Editura ARC 2000, București, 2001
Florin Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Petrescu, Tezaur de arhitectură populară din Gorj, Craiova, 1973
