Novăcenii nu îl uită pe Gheorghe Cuțuliga

 435 total views

La 11 aprilie 2015 se împlinesc doi ani de când inginerul Gheorghe Cuţuliga a încetat din viaţă. A fost o pierdere mare pentru Novaci şi pentru novăceni, omul care stabilea legătura peste timp cu vremurile de odinioară ale locurilor noastre, prin miile de amintiri pe care le păstra în casa seculară din Novaci şi pe care mereu le prezenta cu maximă plăcere oricărei persoane interesată de viaţa de pe aceste meleaguri. În amintirea sa, reproducem câteva fragmente din cartea dedicată vieţii ing. Cuţuliga, publicată la sfârşitul anului, intitulată ”Fiu al Novaciului. ing. Gheorghe Cuţuliga – Pridică” scrisă de Adelin şi Manuela Ungureanu.

Pentru cei interesați de trecutul zonei, Gheorghe Cuțuliga era un izvor nesecat de informații
Pentru cei interesați de trecutul zonei, Gheorghe Cuțuliga era un izvor nesecat de informații

”Generaţie după generaţie, ani în şir aici la Novaci, oamenii şi-au rânduit existenţa şi au muncit ani de-a rândul pe aceste plaiuri pentru ei, pentru ai lor şi pentru comunitate. De-a dreapta şi mai târziu şi de-a stânga Gilortului, gospodăriile s-au extins şi ca dimensiuni şi ca număr, iar legăturile dintre săteni, vechi băştinaşi ori moşneni şi cei poposiţi, îndeobşte de peste munţi dar nu în totalitate au închegat satele şi mai pe la jumătatea secolului al XIX-lea, comuna Novaci. Cum urci pe Gilort în sus, privirea ţi se aţinteşte parcă fără a-ţi da seama, spre vârfurile golaşe ale Dengherului, Mohorului sau Parângului, şi alunecă încet pe repezişul golului alpin, până la pletele munţilor, secularele păduri de brad şi fag, străjeri naturali de veacuri ai novacilor. Acolo unde pădurea a făcut loc vetrei satului, la Gură Văii, inginerul Cuţuliga a avut grijă ca din valurile repezi ale Gilortului, mic şi cald pe timp de vară, repede şi învolburat iarna şi năvalnic de temut o dată la câteva zeci de ani (1964; 1970-15 august; 2014-29 iulie), să scoată energie şi să dea oamenilor lumină. N-a făcut-o singur şi nici nu şi-a arogat vreun merit personal într-asta, mereu subliniind rolul echipei sale şi al altora în munca pe care o desfăşura. Este şi acesta unul dintre motive datorită căruia mulţi dintre cei ce l-au cunoscut l-au respectat şi iubit atât de mult!

Fiecare dintre noi este aparţinător al generaţiei sale. Suntem deprinşi cu lucrurile pe care le-nvăţăm din copilărie, cu deprinderile care se formează în timp şi cu oamenii, pe care-i cunoaştem de când memoria ne-ajută să revedem imagini din trecutul nostru, până la cei pe care-i descoperim târziu către apusul vieţii. Pe unii îi apreciem, pe alţii mai puţin, faţă de unii ne schimbăm părerea în timp, pe alţii am fi vrut să-i cunoaştem mai bine ori deloc. Sunt trăiri ale vieţii fiecărui ins şi sunt legate de mediul de viaţă, colegi, activităţile desfăşurate ş.a.m.d.
Inginerul Cuţuliga în cei aproape 90 de ani a cunoscut mulţi oameni. Cu siguranţă au fost şi dintre cei ce l-au dezamăgit, însă deşi am încercat să ne amintim concret, nu l-am auzit povestind cu tentă negativă despre ce-i ce i-au făcut probleme pe parcursul vieţii. În schimb a avut ocazia să aibă de-a face cu o sumedenie de oameni, de care mereu îşi amintea cu plăcere. Printre cei despre care vorbea tot timpul la superlativ absolut au fost cei doi părinţi: Polia şi Gheorghe, apoi colegii copilăriei, însă de-a lungul timpului a cunoscut şi a menţinut relaţii excelente cu toţi cei ce periodic au condus Novaciul ori administrarea la nivel local sau judeţean a reţelelor electrice. A fost bun prieten cu Gheorghe Ciorogaru, cel ce înainte de al doilea război mondial obţinea la Heidelberg, titlul de doctor in ştiinţe, unul dintre cei mai de seamă oameni ai Novaciului din perioada interbelică, a fost bun prieten cu dr. Elias din Bucureşti, cel ce în ultimii ani ai vieţii poposea adesea la Novaci, la casa Inginerului, apoi profesorul Bondoc, doctorul Bădescu, inginerul Stroică de la Craiova sau directorul Toaxen de la Târgu Jiu, colonelul Zamfir ori ambasadorul Flitan sunt doar câţiva dintre cei cu care Gheorghe Cuţuliga a avut câte o prietenie excelentă. Am descoperit însă că nutrea o admiraţie aparte pentru unul dintre fii Novaciului, despre care noi cei din generaţia actuală parcă ne-amintim prea puţin sau mult prea puţin faţă decât ar fi cazul. În casa inginerului Cuţuliga s-au adunat în cele şase decenii de viaţă cât a locuit aici obiecte şi documente de însemnătate aparte. Oricui îi trecea pragul era foarte bucuros să-l invite în camera de sus, pentru a-i arăta câte şi câte mărturii despre trecutul generaţiilor anterioare. Şi era atât de calm şi binevoitor în a oferi detalii, încât toată graba vizitatorului se risipea pe loc! Parte dintre acestea i le dăruise, un om, la care insistăm în a repeta, Inginerul ţinea tare mult. Într-atât de mult, încât a avut grijă de ceea ce mai rămăsese din gospodăria acestuia, atunci când nicio rudă nu mai locuia în casă. Ba mai mult, s-a străduit să convingă factorii diriguitori locali să ia iniţiativa creării unui muzeu. Încercarea eşuase. A vrea în ziua de azi să faci un muzeu e ca şi cum ai vrea să refaci calea ferată pe Gilort luată de inundaţiile din vara lui 1964. Omul pe care-l aprecia atât de mult era Virgil Răduţescu. Doctorul Răduţescu, fiind primul general al armatei române născut aici la noi la Novaci.
Atunci când începea să vorbească despre general, cu greu se oprea şi mereu încheia cu sentimentul că mai avea câte ceva de spus.”

Gheorghe Gh. Cuţuliga 1924 – 2013