Monografia comunei Baia de Fier (III)

 104 total views

Comuna Baia de Fier este un loc încărcat de istorie şi tradiţie. Încă de timpuriu dorinţa de a cunoaşte faptele strămoşilor, a istoriei locale, a fost materializată prin realizarea de scriituri, sub diferite forme, printre care prezentăm existenţa într-un dosar din anul 1957, păstrat la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale în fondul arhivistic „Primăria comunei Baia de Fier”, a unei „monografii”.

Situaţia socială şi economică

Iată cum se mai păstrează unele case din localitate în perioada contemporană
Iată cum se mai păstrează unele case din localitate în perioada contemporană

„Din cele expuse până acum reiese că această comună a existat încă din timpul stăpînirii romane. Din documentele istorice expuse mai sus reiese că, în trecut, proprietatea asupra pămîntului în Baia de Fier a aparţinut la diferiţi jupîni, logofeţi, spătari, slugeri etc., străini de comuna Baia de Fier. Nici un alt document nu s-a găsit referitor la repartiţia proprietăţii asupra pământului pînă la 1864. Din spusele locuitorului Isac Flondor, de 80 ani, din această comună şi alţi bătrîni a reieşit că pămînturile din vatra satului au fost date ţăranilor muncitori prin actul de împroprietărire de la 1864.Celalte pămînturi din jur erau proprietatea mînăstirii Horezu, care avea aici un arendaş, Barbu I. Mihail – zis Bărbuceanu care era de origine etnică grec şi care avea conacul la marginea satului, la ieşire înspre Poienari, unde se află ază proprietatea locuitorului Ion N. Flondor.Acestui punct i-a rămas chiar numele celui care şi-a aşezat ulterior gospodăria acolo, îi spune acestui loc „Tiţa de la conac”.
Arendaşul Barbu I. Mihail a rămas în comuna Baia de Fier pînă la 1892, cînd întreaga moşie a Mînăstirii Horezu, din această comună, s-a împărţit în loturi de câte 10 pogoane şi dat la 105 locuitori din această comună, pămînt de slabă calitate.
În partea de nord a satului a fost proprietatea satului.
Ţăranii din această comună luau pămîntul în arendă pentru culturi agricole şi fîneţe de la moşierii din comunele Sîrbeşti, satul Ciuperceni şi Zorleşti, de la Săndulescu şi de la Tăpîrdeanu. Dijma se lua fie în bani, fie în natură, după învoială. Dijma în natură, în general, era de jumătate din ceea ce producea terenul. Moşierul specula munca ţăranului la maxim. De la mînăstirea Horezu locuitoru nu prea lua pămînt în arendă pentru că era de calitate proastă şi nu renta nici pentru fîneţe naturale nici pentru alte culturi agricole.
Tot din spusele oamenilor bătrîni, în anul 1907, această comună avea circa 900 de suflete grupate în circa 180 de familii şi posedau în total aproximativ 1100 ha. Pămîntul era de slabă calitate şi în majoritate neproductiv. Totdeauna cîştigurile realizate prin alte ocupaţii (alte munci) a constituit sursa de asigurare a familiilor cu ceriale şi alte cerinţe – surse de existenţă a populaţiei din această comună.
În anul 1907, satul se găsea aşezat exact în vatra lui de astăzi numai că erau casele foarte răspîndite – răzleţe. Fiind sat de munte nu a fost supus inundaţiilor.

Gospodăria ţărănească

Şi acum vom descrie mai jos cum arăta o gospodărie ţărănească:
Casa era făcută din lemn şi acoperită cu şindrilă, cu 1-2, cel mult 3 camere, tencuită, în majoritate, numai în interior. În majoritate, bucătăria era folosită şi ca sufragerie şi ca dormitor, mai ales în timpul iernii. Camerele erau aşezate în linie iar în faţa lor spre sud – era o sală lungă – cît casa – şi largă de 2-3 metri, cu pridvor de lemn şi acoperişul sprijinit pe stîlpi de lemn de care se prindeau scîndurile pridvorului. Încolo sala era deschisă şi pe timpul verii era folosită şi ca dormitor. În interior, într-una din camere avea vatra şi ogeac (corlăţi) unde se gătea mîncarea, şi tot aici era şi gura unei sobe, zisă oarbă, unde se introduceau lemne şi se făcea focul, şi corpul sobei se afla în cealaltă cameră care trebuia încălzită, camera căreia chiar îi spuneau „sobă”. La marginea vetrei era fixată o vatră lunguiaţă numită căminete, care susţineau lemnele puse pe foc. Nu departe de vatră îşi avea locul vătraiul şi ţestul.
Tot în această încăpere era şi o ladă cu făină de porumb şi o laviţă pe care ţinea vadra şi urcioarele cu apă. Vasele de pămînt (străchinile şi oalele) şi lingurile de lemn le ţineau într-un dulap zidit în peretele din mijloc care, de obicei, era făcut din piatră.În cealaltă cameră avea pereţii ornaţi cu vase înflorite, de pământ şi mai tîrziu de porţelan şi diferite batiste cusute frumos cu mîna şi peşchire ţesute în culori. În această cameră aveau şi 1-2 paturi comune, aşezate lîngă perete, făcute din scînduri şi picioare mobile, peste care aveau aşternut o pătură de lînă de oaie sau de capră, ţesute în casă, fără saltea, şi în multe cazuri patul era învelit într-o velinţă de cînepă, lucrată în casă, numită cergă. Pe asemenea paturi se odihneau oamenii. În timpul iernii în această cameră se instala şi războiul de ţesut în care femeile ţeseau lînă şi cînepă iar mai tîrziu bumbacul.Toate ţesăturile şi îmbrăcămintea nouă erau aşezate frumos pe unul din capetele patului, fără a avea şifoniere sau dulapuri. Pe jos, camerele erau nepardosite. Tot în această cameră în timpul iernii oamenii făceau şindrilă.”

Cristina Vasiloiu