Magia pădurii de mesteacăn

 1,519 total views

Trecem iarăşi puntea peste Motru şi ne oprim puţintel în poiana de sub cornete, în Valea Lupşei, pe drumul ce traversează râul spre Brebina şi Ponoare. La margine de codru, ne revedem cu neica Tudor Blaj, pădurarul nostru din plaiul Cloşanilor. Alegem să ne povestim câte ceva, în tihna unei mese desprinse din trunchiul unui stejar bătrân ce a sălăşluit zeci de ani în pădurile sătenilor, neumblate de gândul prădăciunii.

Surâsul pădurii de mesteacăn rămâne în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă.
Surâsul pădurii de mesteacăn rămâne în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă.

Aici îşi deschide generos bătrânul gândurile cu amintiri şi legende. Aici, sub culmile împodobite de tulburătoare nuanţe de galben şi roşu, culori cu care mestecenii se laudă şi acum, la început de noiembrie. O fac cu o anume cuminţenie, până când se resemnează pe anotimpul care le dăruieşte atâta unicitate. Trec iarna ca nişte plăieşi biciuiţi doar de şuierul viscolelor, dar rămân solitari în întinderea plumburie a pădurii de pe versanţi prin albul trunchiurilor învelite de farmecul luminii.

Frumusețea pădurii de mesteacăn

Stăm pe butucii scufundaţi în firul ierbii încercat de fiorul primelor brume şi ascultăm glasul tihnit al lui neica Tudor. Încercăm să desluşim chemarea pădurii, să-i înţelegem tristeţea. Am vrea să ne întărim gândul, să oprim tăierile trufaşe ale arborilor, să-i atingem uşor cu privirea pentru a le citi neputinţele. Ne întoarcem meditativi şi prietenoşi spre pâlcuri de mesteceni şi vrem să le păstrăm perenitatea. Dinspre vatră de văi, ies la deal oameni cu poveri de uscături doborâte de vânt. Imaginile lor se pierd încet-încet pe uliţele satului. Lemnele vor însufleţi focul din sobe în nopţile viscoloase ale iernii. În acest fel, arborii îmbătrâniţi şi încercaţi de stihii îşi cern anii în căldura fiecărei case.
Admirăm corola munţilor, frumuseţea pădurii de mesteacăn în amurg de toamnă. Magia ei ne încarcă dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Parcă le simţim respiraţia, mestecenii zâmbesc şi ne fac cu mâna, lăsându-ne să privim printre ochiuri de frunziş albastrul pur al cerului. Au rămas acolo, strălucind pe plai, pătuiacul cu fân aşezat pe furcile frasinului din albul mestecenilor, ca o dulce amintire de vară, şi izvorul agăţat de lespezi, ca un gând de fericire fără capăt. Şi-au mai rămas acolo, pe povârnişul muntelui, sufletul şi dorul sătenilor, şi fluierul ciobanilor, şi hăulitul băciţelor înveşmântate în cămăşi albe pe care şi-au cusut cu mâinile lor râuri şi ponoare cu mesteceni aleşi din mărinimia toamnei din păduri.
Dincolo de ochii pădurarului, plini de amintiri, se zăresc trunchiuri golaşe de fagi părăsiţi de frunzele care au coborât în taina crângului, triste şi îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung. Doarme petrecut bradul în acoperişul casei, sub care ne retragem în miez de iunie să ne ferim de vâlvora arşiţei şi ne aducem aminte cum ne potoleam setea cu gustul cireşelor amare pe care le culegeam din ofranda pădurii, hoinărind copilăreşte prin sălbăticia codrului.
Dincolo de cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa! Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne cutreieră visele. Şi scândura din care bunicul a construit carul pentru boi şi-o parte din pitorescul copilăriei noastre. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi fusul ce-adună firul din caierul de lână. Şi crucea din treacăt de drum şi de viaţă. Şi câte alte lucruri dăruite omului de pădure, am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiana Lupşei! Rugămintea pădurii este aceeaşi, ca acum o sută sau o mie de ani. Să o protejăm, să nu o atingem decât cu tăcerea ochiului, niciodată cu barda şi securea!
În buimăceala timpului şi-n negura văilor, vântul slăbeşte din iureş. Nevoiaşii mai adună crengi pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri răzleţe ne răresc paşii spre templul copacilor fără frunziş, fără păsări, fără cântec. O ciută păşeşte speriată peste ogaşul înfundat de frunze moarte şi se pierde în adâncimea codrului. Nu spune nimic pădurea despre iubirile din vară. Ce să facă iarna pentru copacii-ncremeniţi de ger? Să-ntoarcă din drum tăietorii? Să nu sfârşească din creştere lujerul lăstarului! Să lase-n picioare copacul cel viu, să ducă la foc copacul pustiu, răpus de boală şi dor!
Soarele coboară timid peste creştetul munţilor. Vorbele pădurarului sunt pline de preţuire şi respect pentru pădure. Soarele-i mângâie chipul de oştean rămas să povestească. Undeva, sub frunzele căzute din ram, se aude cum creşte pădurea tânără. Ea nu poate vorbi însă despre zbenghiul copiilor cu tălpile moi prin covorul de iarbă al verii călduroase, despre somnul lor curat şi dulce, vegheat de cântecul privighetorilor. Despre mâinile lor delicate, care culegeau chite de fragi din lumea lăstarilor de lumină.
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii aurii îşi aduc ramurile căpătâi, să adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Nu vor aminti niciodată despre tainele iubirilor petrecute prin ocrotiri de codru. În suflet de arbori şi-n ochi de frunziş, vor rămâne tandre mărturisiri de inimă şi gând. Surâsul pădurii de mesteacăn rămâne în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă. Neica Serafim se opreşte în poarta casei, sub umăr de costişă. În curând, paşii lui vor face cale spre pădurea ninsă, printre copacii golaşi, să vadă ce mai fac mestecenii. Ştie că în mugurii lor sunt mereu frământări de primăvară!