Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Din istoria Centenarului României Mari(XXII)

Din istoria Centenarului României Mari(XXII)

Submitted by on 3 July 2018articol citit de 880 ori | One Comment

Marea Unire de la 1918 este cel mai important eveniment din istoria României. Visul de veacuri al românilor  nu s-ar fi putut realiza fără participarea țării la Primul Război Mondial cu imense sacrificii materiale și umane: pagube materiale estimate la 31 milioane de lei aur și peste un milion de români victime. Anul de grație 1918 va fi foarte greu de repetat dar cu atât mai important este să-l sărbătorim cum se cuvine și să cunoaștem evenimentele care au făcut posibilă realizarea României Mari.

 

În episoadele trecute am pus față în față două fețe diferite ale evenimentelor pe care românii au trebuit să le traverseze în prima parte a anului 1918, o pace total dezavantajoasă cu Puterile Centrale dar și unirea cu Basarabia, un deziderat vechi al tuturor românilor. Ca să vedem cât de greu a fost pentru politicienii români să străbată perioada respectivă, amintim presiunile franceze să nu se iasă  din război. Cele 130 de divizii germano-austro-ungare(90 germane) de pe frontul de Răsărit ar fi fost mutate pe frontul de Vest, lucru care ar fi pus serios în pericol frontul de Apus. Premierul francez Clemenceau se adresa lui Ionel I. C. Brătianu: ”Mi-ați cerut încrederea și v-am acordat-o. Voim să continuăm încă a v-o acorda, însă România să-și ia seama să nu se pună în fața ireparabilului”.

 

Antanta se ridică din țărână

 

Pentru a înțelege cele întâmplate în 1916 trebuie să ne reîntoarcem la cele întâmplate cu doi ani înainte, repetate de noi în alte episoade. Astfel, Ionel I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri la începutul războiului, dând curs apelului Antantei, a semnat la 4 august 1916 Tratatul de Alianţă cu Antanta, însoţit de o Convenţie militară, prin care România se angajează să intre în război contra Austro-Ungariei nu mai tîrziu de 15/28 august, iar Antanta îi recunoaşte dreptul de a alipi teritoriile româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania, Banatul şi Bucovina.

Chiar dacă lucrurile nu au mers cum sperau aliații din Antantă, intrarea României în război în 1916, la fel ca și a Italiei în 1915, a constituit o operațiune importantă cu efecte considerabile asupra evenimentelor. Criza finală a Austro-Ungariei cu implozia de la finele lui 1918 se poate spune că a fost influențată și de România. A doua parte a anului 1918 a fost decisivă în economia războiului.

Ofensiva Antantei pe frontul de vest i-a silit pe germani să se retragă pe linia Vesel-Soisson-Reims, iar cea a aliaţilor la Salonic a dus la scoaterea din război a Bulgariei, care, la 25 septembrie 1918, a semnat armistiţiul, şi a Turciei, silită şi ea să ceară armistiţiu, încheiat la 30 octombrie 1918. A urmat, la puţin timp după aceea, eliberarea Serbiei şi înaintarea spre Dunăre a unei armate franco-engleze comandate de generalul Henri Berthelot.

Marea victorie repurtată de trupele italiene, care rupseseră capetele de pod de pe Piave (30 octombrie), a accentuat dezastrul în rîndul trupelor austro-ungare. În această situaţie, la 29 octombrie, Statul Major austriac trimite un parlamentar la Marele Cartier General italian, iar la 31 octombrie, comisia austro-ungară pentru armistiţiu s-a prezentat la Vila Giusti, lîngă Padova, pentru a primi condiţiile armistiţiului, semnat la 3 noiembrie 1918.
Moartea împăratului Franz Josef (noiembrie 1916) este urmată de urcarea pe tron a succesorului său, Carol I, ca împărat al Austriei, şi Carol al IV-lea ca rege al Ungariei. Acesta a încercat să vină în întîmpinarea dorinţei de pace a popoarelor din imperiu dar demersul său a fost și desuet și adresat doar unei părți din națiunile Imperiului Austro-Ungar.

În directă legătură cu  schimbările politice apărute  la Viena şi Budapesta, vom asista la  radicalizarea mişcărilor naţionaliste ale comunităţilor etnice din imperiu, care va marca anul 1918. Spre lauda lor, românii au fost printre cei care au profitat de situație pentru a realiza idealul unității naționale.

 

Românii, obligați să meargă pe propriul drum

Anul unirii tuturor românilor nu a fost deloc simplu, așa cum ar putea părea la un veac de la evenimente. Românii au trecut prin multe încercări pentru realizarea României Mari. Subliniem, a fost anul când evenimentele internaționale ne-au fost mai mereu favorabile, greu de găsit în istoria noastră o perioadă similară.

Rolul cel mai important, politic și militar, le-a revenit americanilor. Discursul preşedintelui Statetelor Unite ale Americii, W. Wilson, prezentat la sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918, numită de istorici ”Cele 14 puncte”, în care se proclamă dreptul la autodeterminare a popoarelor, un proiect politic valabil pentru restabilirea păcii în Europa după Primul Război Mondial, a avut darul de a descătușa energii, de a declanșa acțiuni care au schimbat poate soarta lumii. Știm acum că până la urmă, doar patru puncte au fost respectate complet în reconstrucţia postbelică a Europei, motiv pentru care SUA au refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles.

Era un act politic care a avut urmări determinante. La 26-28 martie 1918 a avut loc, la Roma, Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria, unde s-a adoptat o moţiune cerîndu-se recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni să se constituie într-un stat naţional, care va rămîne independent sau se va uni cu statul naţional deja existent. Pentru români este mai important că la 24 august  1918 s-a înfiinţat la Paris Consiliul Naţional Român, avînd ca preşedinte pe Take Ionescu şi vicepreşedinţi pe Vasile Lucaciu şi Octavian Goga. Comitetul a fost recunoscut ca „exponentul intereselor naţiunii române din Austro-Ungaria” de către Franţa, Anglia, SUA şi Italia.

La 2 septembrie 1918 a avut loc la New York un Congres al cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sîrbilor, croaţilor şi rutenilor din Austro-Ungaria, care a adoptat o rezoluţie prin care se cerea divizarea Austro-Ungariei şi eliberarea popoarelor oprimate. La 18 octombrie 1918, Carol I al Austriei a făcut public un „Manifest către popoarele credincioase”, despre reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state independente: Austria, Ungaria, Cehia, Serbia, Polonia şi Ucraina. O mare nedreptate pentru români,  Transilvania este considerată ca făcînd parte din Ungaria.În ziua de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I al Austriei a semnat declaraţia de renunţare la tron, prin care arăta că „nu doreşte să fie o piedică pentru viitorul popoarelor sale iubite”. Ca urmare a înfrîngerilor suferite în Primul Război Mondial şi a intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor subjugate, Imperiul dualist austro-ungar s-a destrămat în toamna anului 1918. Pe o parte a teritoriului monarhiei dualiste s-au format state naţionale, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia, iar celelalte provincii anexate de fosta monarhie bicefală s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia şi România. Pentru români însă următoarele luni au fost decisive.

 

Problemele dinastiei

 

Dinastia românească, monarhii Ferdinand și Maria, au trecut prin clipe grele mai ales după ce Puterile Centrale le-au cerut înlăturarea de la ce mai rămăsese din România. Că lucrurile nu s-au întâmplat așa se datorează atât românilor, care își iubeau suveranii, cât și conjucturii internaționale. Doar că dinastia românească avea și alte probleme. Viitorul rege Carol al II-lea a  fost implicat într-o poveste extrem de stânjenitoare pentru Coroană. În gravele clipe pe care le traversa țara, acestă părăsise unitatea militară pe care o conducea(dezertare) și se căsătorise în secret cu o româncă, lucru interzis de Statutul Casei Regale. Evenimentul petrecut în Ucraina, căsătoria lui Carol cu Ioana Maria Valentina Lambrino, a arătat o slăbiciune nepermisă a Casei Regale care a influențat mult evenimentele din anii următori. Carol va renunța la căsătorie formal în prima fază dar era doar începutul altor povești de alcov care au șubrezit nepernis de mult Coroana.(Va urma)

 

One Comment »