Ionel I.C. Brătianu a marcat istoria românilor

Ionel I.C. Brătianu a fost un om politic ce a marcat prima parte a secolului XX fiind liderul celui mai important partid politic, de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi un apropiat al regelui Ferdinand I. Cariera lui politică la nivelul Parlamentului a început la Gorj la finele secolului al XIX-lea. În luna august 2009 s-au împlinit 145 de ani de la naşterea marelui politician.

Politicianul cu origini argeşene a avut o carieră politică strălucitoare, a fost la şefia PNL şi a guvernului ţării timp de mai multe mandate. A fost o personalitate exemplară chiar dacă contestată în epocă pentru influenţa care o exercita asupra regelui Ferdinand. Un adversar al său pe tărâm politic, naţional-ţărănistul dr. Nicolae Lupu, îl caracteriza ca : „Tip reprezentativ al rasei, Brătianu întrunea în el toate calităţile primordiale ale poporului român, altoite pe o individualitate rară, nu numai în istoria noastră, dar şi în istoria lumii”.

Începutul de la Târgu-Jiu
I.I.C. Brătianu (1864-1927) a studiat în ţară şi la Paris, obţinând titlul de inginer. Ca şi ilustrul său tată, I.C. Brătianu (prim-ministru între 1876-1888), a fost atras de viaţa politică unde a şi performat la începutul secolului XX. Şi-a început cariera politică la Târgu-Jiu, unde a candidat pentru Adunarea Deputaţilor. Primul său discurs politic a fost rostit la Târgu-Jiu la 21 noiembrie 1895 şi din el reţinem câteva fraze: „Manifestarea dumneavoastră electorală trece sus peste capul meu, pentru a se adresa unei memorii scumpe. Propunându-mă ca reprezentant al dumneavoastră pe mine care n-am alt merit, decât numele pe care îl port, aţi dorit să arătaţi că recunoştinţa dumneavoastră e mai durabilă decât viaţa, că ea nu se opreşte cu serviciile aduse. În exemplul dumneavoastră pot găsi îndemn puternic cei care-şi sacrifică interesele private, căci el arată că, pentru fiii lor sunt moştenitori de esenţă superioară a căror reamintire profundă nu se şterge niciodată şi ale căror depozitari siguri sunt inimile generoase. (…) Reintrând în ţară, de la şcoală, găseam societatea noastră bântuită de una din acele crize morale, cărora temperamentele cele mai robuste rezistă cu greu şi care criză, pe mine, independent, mă silea să mă întreb cu anxietate dacă fondatorii României moderne nu concepuseră clădirea lor pe temelii de iluzii, dacă nu pe nedrept atribuiseră ţării generoase, care, de fapt, se aflau în câteva inimi mari. Eram înmărmurit înaintea sentimentelor dureroase, dar resemnate cu care părea că ţara privea cele mai nedemne întreprinderi şi cu ruşine mărturisesc că în mine se clătina încrederea în instituţiile care păreau că prezidă asemenea inechitate.”
Tot în discursul de la Târgu-Jiu, I.I.C. Brătianu începea să arate că stăpânea arta elocienţei dar şi a logicii electorale. „Pentru mine-spunea tânărul politician-învăţămintele dumneavoasră nu au rămas zadarnice, ele nu au fost numai stimulent contra descurajării unui moment. Înrâurirea lor a fost mare asupra formării caracterului, căci mi-au arătat  că judecăţile adesea nu par culpabile, decât fiindcă oamenii care le mânuiesc le violentează sau le falsifică. Mi-am format astfel convingerea, confirmată prin şase ani de observaţie, că adevăratul rău de care suferim stă(…) în nerespectarea legilor şi că reforma politică esenţială, aceea care se impune, ca o condiţie cardinală a însăşi existenţei noastre e respectul legii.”

O carieră politică exemplară
Aşa cum aţi aflat din cele de mai sus,  cariera sa politică a debutat cu alegerea în funcţia de deputat de Târgu-Jiu, în 1895, şi a continuat cu deţinerea unor portofolii ministeriale: ministru al Lucrărilor Publice între 1897 şi 1899, respectiv între 1901 si 1902, ministru de Externe (1902-1904), ministru de Interne (1907-1908).
Abia în 1909 a preluat conducerea Partidului National Liberal si postul de prim-ministru, poziţii pe care le-a avut şi tatăl său. La 5 decembrie 1909 a fost victima unui atentat, fiind rănit de trei focuri de armă, trase de un lucrător de la Căile Ferate.
La 4 ianuarie 1914, a revenit ca  preşedinte al Consiliului de Miniştri, în acelaşi an izbucnind şi Primul Război Mondial. Opţiunea propusa de liberali – neutralitatea României sub forma expectativei armate – a fost adoptată în Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914.
La 18 septembrie 1914, prin semnarea convenţiei secrete dintre România şi Rusia, orientarea României către Antanta era, practic, conturată. După doi ani de negocieri intense, alăturarea României alianţei formate din Anglia, Franţa, Rusia, Italia (Antanta) era stabilită prin semnarea la Bucureşti a Tratatului de Alianţă şi a Convenţiei militare din 4/17 august 1916. Condiţiile formulate de primul-ministru, în special cele legate de recunoaşterea dreptului României de a se uni cu provinciile sale aflate sub stăpânire străină, au fost recunoscute de Antanta. România părăsea astfel atitudinea de neutralitate şi intra în război împotriva Austro-Ungariei.  Ionel I.C. Brătianu a rămas în funcţia de prim-ministru în perioada tragică a anilor 1916-1917 când sudul României a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale. În noiembrie 1918, când statul naţional unitar român era înfăptuit (prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România), B. a revenit în fruntea guvernului pe care l-a condus până în septembrie 1919.
Liderul liberal s-a aflat în fruntea delegaţiei României la tratativele desfăşurate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920.  La 22 ianuarie 1922 s-a format, pe timp de şase ani, un nou guvern liberal în frunte cu Ionel Brătianu. De altfel, primii zece ani de după încheierea  războiului mondial au fost denumiţi „decada brătienistă”, datorită dominării vieţii politice româneşti de către şeful Partidului Liberal. Perioada 1922-1927 a fost caracterizată prin iniţiative politice de mare însemnătate pentru România.

Altfel, despre Ionel Brătianu
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, un cercetător al vieţii lui Ionel Brătianu, scria într-una din cărţile sale: „Prin felul său de a fi, Ion I. C. Brătianu dădea impresia unui om leneş, extrem de comod. Stătea aproape tot timpul prăvălit într-un fotoliu sau întins pe o canapea. Se culca devreme, dormea după-amiaza, când era minstru nu trecea cu zilele pe la minister, preferând să-şi cheme colaboratorii la el acasă. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Înzestrat cu calităţi native de om politic, Ion I. C. Brătianu cunoştea din vastele sale lecturi activitatea marilor personalităţi istorice, modalităţile de rezolvare a unor situaţii de criză, calea de ajungere la luarea celor mai judicioase hotărâri în momentele cruciale. I. G. Duca scria: „El nu se hotăra niciodată repede. Elaborarea hotărârilor sale era întotdeauna înceată, uneori chiar greoaie, fiindcă, înzestrat în cel mai înalt grad cu simţul contingenţelor, din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce, cântărind toate argumentele, favorabile şi nefavorabile, foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinante decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, o dată gestaţiunea terminată, o dată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale.”