În urmă cu un an dispărea dintre noi, regretat de toţi, inginerul Gheorghe Cuţuliga oştean de bază şi de vază al cetăţii novăcene, om de aleasă omenie şi probitate morală, unul dintre stâlpii pe care se sprijină istoria acestor meleaguri, de aproape un secol încoace.
Prin faptele sale, prin tot ce a lăsat în urmă după aproape 90 de ani de viaţă tumultoasă, nu poate fi alăturat decât unor ascendenţi ai acestor locuri, binecuvântate de Dumnezeu, precum: Dumitru Brezulescu – întemeietorul Novaciului modern; Generalul Dr. Virgil Răduţescu; Învăţătorul Ion Giugiulan; Dr. Gheorghe Ciorogaru – erudit cărturar şi politician; Doctorul în Drept Constantin Flitan – fostul Ambasador al României la Paris
Ori; Prof. Serghie Leuştean, cel care a sfinţit aceste locuri, în vremea când a fost Primar.
O viaţă de om aşa cum a fost
Este de-a dreptul imposibil ca să cuprinzi în câteva pagini o viaţă de aproape nouă decenii, însă voi încerca o scurtă descriere pentru aceia, care-l cunosc mai puţin.
S-a născut la 13 Octombrie 1924, fiind mijlocaşul, între cei trei copii ai Policăi şi ai lui Gheorghe Cuţuliga, oameni conştiincioşi şi gospodari, cu credinţă în Dumnezeu.
Şi nu uita să spună, de fiecare dată când amintea de locurile natale, că s-a născut la poale de munte, pe malurile bătrânului Gilort dar care – spunem noi – avea să stoarcă mai apoi lumină, aproape 40 de ani.
La nici 12 ani, când absolvise clasele primare la şcoala din Ungureni, actualul Club al Elevilor, înghesuit pe bancheta din spate a maşinii ing. Emil Pateli, porneşte spre necunoscut şi, ajungând în Bucureşti, începe lupta cu viaţa.
La numai o săptămâna, era încadrat deja copil de trupă şi îmbrăcat în uniformă militară, la Regimentul 1 Vânători de Gardă – Regina Elisabeta.
Peste o lună a venit şi fratele dumnealui mai mare, Onuţ, spre a-şi duce viaţa împreună, ca doi pui singuratici, în mijlocul a 600 de soldaţi.
După un an, Onuţ avea să intre, prin concurs, la Şcoala Tehnică de Aeronautică Mediaş, iar Domnul Inginer urmează Şcoala Generală la Bucureşti, în cartierul Militari, după a cărei absolvire revine acasă, la Novaci în 1937. Aici se-nscrie la Gimnaziul Industrial proaspăt înfiinţat, pe care l-a absolvit în 1941.
Imediat se înscrie prin concurs, la Şcoala Tehnică a Aeronauticii din Mediaş, pe care o absolvise şi Onuţ, fratele mai mare, cu şase ani mai înainte.Evenimentele care au urmat aveau, însă, uşor să îl descumpănească. România intrase în război. La 20 mai 1942, Onuţ moare, răpus de o pneumonie galopantă.
Va termina Şcoala de Aviaţie în primăvara lui 1945 şi, cu doar o lună înainte de terminarea Războiului, promoţia dumnealui este trimisă pe frontul de vest, în Slovacia, unde rămâne până-n august.
Este repartizat, după întoarcere, la Subsectoriatul aerului Bucureşti, de unde la finele anului 1946, este trecut, la cerere, în cadrul Disponibil al armatei.
O viaţă dedicată Novaciului
Urmează apoi cursurile Facultăţii de Electromecanică din Bucureşti, iar după terminarea Facultăţii se reîntoarce-n satul său natal, unde se căsătoreşte, în 1950, cu Lenuţa Nedu, cea care i-a fost alături de mai bine de o jumătate de secol, până în 2004, când se stinge din viaţă.
Întors acasă după facultate, timp de un an îl vom găsi pe Domnul Inginer în calitate de profesor la Gimnaziul din Novaci, pe care şi dumnealui îl absolvise.
E vremea când dragostea celor doi tineri proaspăt căsătoriţi prinde rod, venind pe lume Irina, fiica dragă a soţilor Cuţuliga, respectabilă doamnă ce-şi plânge astăzi tatăl, plecat pe ultimul său drum.
După un an de învăţământ, tânărul inginer este încadrat la Centrul de Electrificare Novaci, ca şef al Uzinei Electrice, iar după încă un an, este numit şeful Centrului, pe care avea să-l conducă aproape 40 de ani.
De numele dumnealui se leagă electrificarea a peste 40 de sate cuprinse între Horezu şi Valea Sadului, ca şi prima electrificare a Staţiunii Rânca.
Tot de acelaşi nume, de-a dreptul sfânt, este legată electrificarea actualului oraş Tg-Cărbuneşti, pe atunci – reşedinţă de Raion. Îşi amintea cum a aprins, cu mâna dumnealui, întâia oară becul electric în Gara de la Tg-Cărbuneşti, la 60 de ani de la construirea acesteia.
Închipuiţi-vă că omul acesta a bântuit cu pasul toate uliţele şi potecile din cele peste 40 de sate electrificate, precum şi străzile de mai târziu, până-n momentu-n care s-a pensionat.
Şi îşi alcătuise la uzină o trupă de meseriaşi adevăraţi, electricieni iscusiţi, dintre care, cei ce încă ne sunt contemporani, nu pot să-şi stăpânească plânsul, la fel ca şi noi.
Închipuiţi-vă că în cei 40 de ani, fiecare om al acestor ţinuturi dintre Horezu şi Valea Sadului, măcar o dată a avut de rezolvat o problemă la Uzina Electrică, iar inginerul Cuţuliga nu a întors spatele nimănui şi nimeni n-a plecat nemulţumit.
Iată de ce vă spun încă o dată că rar se nasc asemenea oameni. Şi nu vreau să uit o mare pasiune a domnului Gheorghe Cuţuliga, Istoria, acea ştiinţă care ne ajută să aflăm: cine suntem şi de unde venim, ori ce s-a întâmplat prin locurile noastre. A fost cea care a făcut din Gheorghe Cuţuliga un colecţionar activ de documente, ale vremii şi ale vremurilor, pe care le-a trăit şi le-am trăit cu toţii, dar mai cu seamă cei de vârsta dumnealui.
A trecut un an, vor mai trece şi alţii, dar amintirea va dăinui!
Gheorghe Porumbel
