Vipia lunii lui Cuptor a pârjolit imperiul vegetal şi a sufocat chiar şi răcoarea zorilor. În această vară, soarele nu a slobozit flăcări pe pământ, dar a aprins flăcări în sufletul pădurilor şi al oamenilor. Neliniştea zilelor neobişnuit de toride ne-a încărcat cu griji mari pe toţi. S-au sfârşit de apă pâraiele, au secat fântânile, râurile şi-au subţiat mult debitele, izvoarele s-au retras discret sub pecetea cremenii, lumina şi susurul lor s-au stins. Nopţile sunt mai apăsătoare ca oricând, le-au fost răpite adierile răcoroase, neodihna s-a aşezat nepermis de mult în leagănul lor. Plantele s-au ofilit în grădini, pomii s-au uscat, nici vorbă de fructe, porumbul nu mai fiert în căldarea de pe pirostrii de Sfânta Marina. Focul din cer a lăsat cultura fără rod. Camionete şi căruţe cu butoaie, duc sufletul râului spre viaţa satului. Este mare nevoie de apă pentru tot ce este viu şi vrea să trăiască!
Nici firul ierbii nu a scăpat de uscăciune. Ţărmul câmpiei şi umerii dealurilor şi-au schimbat înfăţişarea. Doar coroanele copacilor şi vălul pădurilor mai colorează cu verde intens arsura din preajmă, galben-maronie. Au apărut prea devreme frunze galbene în pletele arborilor. Peste câmpul răvăşit de toropeală mai răsare pe drumul colbuit câte un car încărcat cu fân. Cositului i-a priit în această vară, mai vezi rânduite căpiţe între mejdine şi uneori câte o cositoare întârziată. S-au împlinit şurile cu nutreţ şi-s bine rânduite clăile în ţarcurile pentru iarnă. Sunt pe aici atâţia oameni care fac risipă de hărnicie. La ei vezi cum gospodăriile înfloresc pe zi ce trece, iar seceta nu are spor. Sunt ageri şi orientaţi în hăţişul antreprenorial de la noi. Nu se dau bătuţi nici de vreme, nici de vremuri. Sunt încercaţi şi găsesc soluţii pentru fireasca rostuire a treburilor.
Coborâm spre lumea râului, retrasă în zăvoiul cu arini. Este multă tăcere acum pe Valea Motrului. Şi la Motru-Sec, la Valea Mare şi Cloşani, la Orzeşti şi Văieni, la Padeş şi Apa Neagră, peste tot unde râul mai udă cu unda lui plină de viaţă dorul şi amarul, dar şi bucuriile oamenilor. Nici o pală de nor nu se arată dinspre munţi. Ciuta şi Piatra Cloşanilor rămân ca două reptile uriaşe prăbuşite peste orizontul învins de năduşeală. Trupurile lor albăstrui ne dau speranţe că acolo izvoarele mai surâd luminii. Că râul, firul de viaţă pentru acest ţinut, va ieşi din vlăguirea nedorită şi-şi va recăpăta vigoarea de trup de ape sănătos şi puternic. Se aude că preoţii şi enoriaşii au slobozit icoanele în vaduri, rugându-se pentru pogorârea şi binecuvântarea ploilor.
Privim şi ascultăm faţa şi vocile naturii. Suntem la Valea de Hotare, pe locul în care acum zece ani străluceau în soare valurile unor lacuri încântătoare şi bogate în peşte. Se spune că atunci ploile udau cu sârg ţinutul şi sătenii se mândreau cu grădinile împodobite de roade. A fost de ajuns să se zvârcolească invidia în câteva minţi întunecate şi târnăcopul nemilos a luat raiul de pe pământ. Urmarea a semănat tristeţe şi sărăcie. Gropi pline cu deşeuri ale nimicniciei umane au înlocuit luciul de apă şi covorul de iarbă verde. Vremelnice băltoace pline de păpuriş, maluri scrijelite şi umbrar de pălămidă, arini răzleţi şi suferinzi, dezlănţuiri barbare cu braconieri care mai alungă păsări rare obişnuite să-şi caute aici vremuirea, ca în paradisul de altădată – iată, aceasta este imaginea ce dăinuie în vecinătatea Motrului.
Trecem spre umbrarul zăvoiului pe lângă Ştiubeiul de Piatră, o cişmea zămislită în susur de izvor, sub prundiş, de Romulus Cloşanu, fecior al satului îmbărbătat de bineţe şi gânduri mari. Scoborâm ulcica de pământ în scocul izvorului şi ne răcorim cu apa ocrotită de zei. Revedem ruinele amenajărilor lacustre de odinioară şi ne cuprinde instantaneu mâhnirea. Şi ciuda. Şi reproşul. Ne aducem iar aminte de sălbăticia unor oameni şi ne este greu să credem în îndreptarea lor. Privim cum apa ocoleşte barajul muşcând din pintenul dealului. Nu mai curge valul în jgheabul din coronament să zăletească apoi spre raiul lacurilor. Această minune se întâmpla pe vremuri mai bune, când viaţa îşi păstra rostul.
E zarvă mare în toaia de sub salcie. Sunt la scaldă copiii satului. Se răcoresc şi se ghiontesc în adâncimi de gâldaie, sar de pe arini şi se scufundă în sufletul râului. E voioşie şi sărbătoare mare în această vacanţă a copilăriei. Şi Motrul este primitor, apa lui este caldă şi limpede. Cutreierăm de-a lung de mal, măsurând cu ochiul relieful. Niciodată, în ultima jumătate de secol, în Poiana lui Carabinenau, Coasta Motrului nu a fost văduvită de pădurea de stejar. Acum, linia arborilor se întrerupe aici, unde securea a ras de la pământ unul câte unul toţi copacii. Pe genunchi, melancolic, dealul îşi bandajează rănile cu mulţimea de lăstari care a început să se ridice. Dar ecoul de bardă mai răzbate încă peste vale, lovind cu nepăsare în nemurirea pădurii. Poate de aceea se văd tot mai rar, rătăcind spre râu, căprioarele şi cerbii codrului des.
Ne întoarcem spre vadurile ca oglinda să admirăm un zbor de clean argintiu, dar dorinţa noastră rămâne doar un vis. Râul este prea înăbuşit de gunoaie şi strigă după ajutor, aşteaptă voluntari şi ecologişti să-i cureţe albia de stricăciuni. Arini înalţi, iscaţi din smârcuri şi pietriş leagă cupola cu umbră şi ţin verde covorul de iarbă surprinzător de proaspătă şi mlădie. Fuioare de iederă se caţără pe trunchiurile invadate de urzici şi rugi verzi. Recunoaştem sălbăticia verde şi ne bucurăm de existenţa ei. De tihna ei. La marginea bălăriilor se vede retrasă spre vatră balta izvorului cu clean. Seceta a lovit şi în trupul ei. Sub puntea dintre ape, s-a oprit să se adape o turmă de oi. Admirăm luciul apei şi înţelegem resemnarea valului. Ascultăm doar fulguiri rare de val, nu ne mai încântă răsunetul de altădată, vuietul râului sănătos şi plin de viaţă. S-a slăbit albia, e puţină apă între maluri, nu mai cântă Motrul! Nici cascadele mici, nici zăgazurile nu mai prezintă muzica aceea dinspre rădăcini de izvor.
Ascultăm totuşi glasul acestui tărâm, să memorăm sunetele naturii! Murmurul de val izbit ritmic de piciorul punţii rămâne în albumul amintirilor noastre. Fâşâitul ţărânii fine zburate peste frunziş de briza văii. Cântecul de turturea din ascunzişul zăvoiului. Şuierăturile mierlelor dezmierdându-se prin boarea rămurişului. Ţiuitul lăcustelor şi cântec de greier mijind dintre ierburi. Strigătul stârcilor cenuşii căţăraţi peste vârfuri de arbori. Orăcăitul broaştelor din crovul albastru. Trosnetul vreascurilor din buruieni verzi, sub copita cailor aciuaţi de soare. Pocnetul din răni de putregai doctoricite pe trunchiuri de ciocul ciocănitoarei şi apoi glasul ei ascuţit şi subţire, pierdut în descântecul verdelui binefăcător. Nechezatul mânzului uitat de mamă în rovina izvorului. Toate aceste frumuseţi să le găseşti acolo, în povestea crudă a liniştii din zăvoi, prin care Motrul trece smerit şi teafăr, ca un călător obosit de zăpuşeala drumului.
Spre seară, stelele îşi pun la ureche străluciri de val. În vaduri poţi să vezi câte dintre ele au adormit pe creştet de munte. Atunci începe concertul răcăneilor. Ce feerie!
