Sunt zilele iernii încă, dar soarele străluceşte ca în luna lui aprilie. Prin vetrele satelor au înflorit ghioceii. Numai sus, la munte, se mai scutură de cojoace iarna. Ar vrea să mai rămână, dar se pare că, şi acolo, o lasă puterile. E multă lumină-n zi şi vremea trece iar înspre alte hotare ale timpului. Mai vin peste dumbrăvi, când cerniri de fulgi mărunţi şi-nfriguraţi, când scame mătăsoase de lapoviţă, când ploi scăpate peste ramuri goale, când şiroiri de ape fără noimă, toate acestea povestind despre resemnarea anotimpului alb şi retragerea lui în raiul amintirilor.
Undeva, la poarta zărilor, se simte zvon de primăvară, albinuţele zumzăie deja prin colţuri de grădini, dezmierdate de privirea blândă a soarelui. În curând va fi 24 februarie, ziua aleasă la noi, după credinţe şi datini străvechi, pentru a sărbători Dragobetele, zi a iubirii şi a dragostei la români. Este un eveniment solemn care dovedeşte totodată şi capul primăverii, vestirea anotimpului germinării şi-al regăsirii întru trăire pentru multe dintre trebuincioasele izvodiri ale naturii şi-ale vieţii.
De aceea, sătenii vor începe multe lucruri în această zi, pentru că le va fi cu spor apoi celor mai harnici dintre ei, cei ocupaţi cu proiecte serioase spre treburi şi prosperitate. Gospodinele deretică prin casă, îndepărtează praful şi rostuiesc peste tot, pun obiectele într-o proaspătă rânduială, pentru a veni binele şi belşugul în curtea lor.
În această perioadă, vitele dau să plece de la ieslele şopronului în căutarea colţului ierbii şi a frăgezimii mugurelui, nu mai rumegă aşa mult nutreţ ca în toiul iernii. Sătenii ies de la gura sobei, lasă poveştile pentru ale clipe de răgaz şi rămân mai mult pe afară, unde au de lucru, adâncesc şanţurile pentru şiroirile ce se aşteaptă, curăţă grădinile, pregătesc ţarina pentru însămânţare, taie pomii, viile, verifică împrejmuirile, întăresc sau înnoiesc gardurile şi nu mai mănâncă aşa de mult ca în zilele de iarnă.
Se spune că Dragobetele este fiul Babei Dochia. Bătrânii cred că, la noi, el e simbolul dragostei, al iubirii dintre oameni, cum este Eros în mitologia greacă şi Cupidon, în mitologia romană. De Dragobete, se simte că primăvara se deschide pentru lume, că vremea devine mai blândă şi soarele capătă putere.
Acum se dezleagă ciocul păsărilor. Pe la ferestre se aud glasuri de piţigoi şi mierle. Unele necuvântătoare s-au reîntors deja pe la cuiburi. Încep a cânta şi a se împerechea. Prin satele din Negomir, de ziua împerecherii păsărilor, se împerecheau şi tinerii. În această zi, fetele opreau apa scursă din topirea zăpezilor în şi se spălau cu ea, să fie mai frumoase.
Veselia mare îi cuprindea pe feciorii şi fetele din satele gorjene, Broşteni, Alimpeşti, Cârligei, Albeni şi Petreşti, care se înveşmântau de sărbătoare, ieşeau pe la porţi sau la răscruce, în vatra satelor, pentru a-şi împărtăşi sentimentele prin cuvinte purtătoare de dragoste şi gând frumos.
Pentru tinerii din Bolboşi, această zi vestitoare de primăvară era mai mult decât un prilej de încercare a sentimentelor şi credinţei întru iubire. Ei se sărutau, dar se şi dădeau în dăinăuşi. Alegeau acest joc pentru a fi sănătoşi şi uşori ca fulgul toată vara! La Câmpofeni, nu era loc pentru scrânciob. Aici, se încingeau spectaculoase bătăi cu zăpadă între tinerii satului. Să le meargă bine peste vară, fetele şi băieţii din Săuleşti făceau dragoste. Şi tinerilor din Aninoasa le plăcea viaţa. De Dragobete, ei îşi vorbeau cu pasiune şi se iubeau în credinţa că la vară nu vor mai fi singuri la muncă.
Fetele şi feciorii din Cârligei şi Novaci îşi împărţeau cele mai dulci vorbe de dragoste, crezând că numai aşa le va merge bine şi vor fi îndrăgostiţi şi iubiţi de toată lumea de-a lungul întregului an. Prin satele de pe Valea Jiului, în această zi de sărbătoare, băieţii sunt tare preocupaţi de miezul fierbinte al acestui obicei străbun. Ei caută să sărute sau să ciupească cel puţin o fată în acestă zi. Se îmbracă în costume tradiţionale şi se întâlnesc în ritm de joc şi dans, încercând să-şi lase iubitele fără de batiste sau brăciri.
Femeile şi fetele care nu s-au sărutat ori nu au fost ciupite cu această ocazie, vor fi urmărite de Dragobete. Cum spune şi cântecul, născocit tocmai din aceste fericite clipe: „Moşule, cocoşule,/Ce ţi-e barba roşie?/Mi-au roşit-o fetele,/Făcând Dragobetele.” Printre oameni, se credea că aceia care se sărutau nu se vor supăra deloc şi se vor ajuta mereu unul pe celălalt.
Iată, ce reciprocitate binecuvântată, o simbioză înţeleasă, acceptată şi aplicată! Ce-i mai frumos decât aşa? Să iubeşti şi să reuşeşti în viaţă împreună cu persoana iubită!
Credinţa în ajutorul reciproc au statornicit în satele din zona Roşia-Jiu obiceiul înfrăţirii, al însurăţirii întru farmecul şi primenirea vieţii, întru viitorul obştei săteşti. Potrivit spuselor din bătrâni, de Dragobete, nu se lucrează. Pentru că este rău de lovituri, de pocituri, de friguri! Iată de ce este aşa de aproape primăvara cu descântecele ei!
Altfel, se vede de la o poştă cum coboară iarna-n crugul vremii. Izbesc în tăcere lăstarii-n înveliş de muguri. Aleargă în ocoluri de ţarc mieii. Încă mai dorm pe sub zăpezi ghioceii. Se porniră totuşi apele, izvoarele, să spele făgaşele. Încolţeşte şi va creşte în curând covorul ierbii, să-nvelească-n verde prundul râului! Până atunci mai e puţină vreme de trecut. Cântă voioase-n lizieră vrăbiuţele. S-au trezit la viaţă pădurile!
Vine Dragobetele! Se sărută fetele!…
