IMAGINI ÎN CUVINTE Toamna părăseşte satul!

 2,178 total views

            Foşnesc frunzele pe potecuţa dinspre dumbravă. Le răscoleşte vântul trecător prin rătăciri de crâng. Căsuţa de poveste a bunicilor este tot acolo, la margine de imaş, unde susurul pârâiaşului a scăpat de pârjolul secetei din vară. Crenguţa încearcă să înţeleagă rostuirea anotimpurilor pe crugul vremii, dar îi este din ce în ce mai greu să se lămurească de neînţelesurile ce i se arată primprejur. A fost alaltăieri un scutur de ploaie dinspre munte. Doar cât să-i înaripeze speranţa. Întreaga vară nu ştia unde să se mai ascundă fătuca de atâta toropeală. Sub apăsarea aerului greu, tot mai greu, i se părea că se ofilesc şi florile, şi vietăţile, şi tot ce respiră, până când şi gândul începuse a se lenevi, nici zbenghiul ei printre covoraşele de iarbă verde din grădină nu mai era aşa de vioi ca în zorii primăverii. De multe ori se retrăgea desculţă prin răcoarea firelor de iarbă din umbra groasă a nucului rotat ori ţopăia prin valurile curate ale ogaşului ascuns sub ramuri dese de sălcii şi arini.

            Ce veselie îi apucase pe toţi în primăvară! Soare blând şi cântec de păsări. Nuntiri de cuc în dimineţi limpezi şi luminoase. Cununi de flori şi miresme risipite din abundenţă prin puterea plaiului, prin păduri şi prin poiene. Bunicii şi părinţii erau încrezători în semnele vremii şi se bucurau de mersul tumultuos al lucrurilor. Îşi zâmbeau în fiecare zi, se bucurau de împliniri şi îşi făceau planuri îndrăzneţe pentru casă şi pentru satul lor, orânduit în toată puterea treburilor la brâul dealurilor şi sub geana senină a munţilor. Reavănă era brazda şi cuib prielnic de rod pentru miracolul seminţelor. Bucuria era prezentă pe chipurile tuturor, dar cel mai mult o întâlneai în jocurile copiilor care fericeau uliţa satului.

            Taica Ştefan o plimba aproape în fiecare zi pe Crenguţa până la izvorul din Padină, să-şi răcorească sufletul şi să aibă în cămară urciorul plin cu apă rece din siga pământului. Nepoţica îl mulţumea pe bunelul ei cu bucuria şi inocenţa copilăriei şi îl tot răscolea cu fel de fel de întrebări, ascultându-i cu luare aminte sfaturile şi povestirile pline de tâlc. Nu prea pricepea ea, păpuşica, ce-i spunea tataia despre vremurile acelea în care mulţi nevolnici se cocoţaseră în jilţuri domneşti uitând de rostul oamenilor. Îl ruga să-i spună altceva, ceva cu zmei şi cosânzene, cu feciori şi fete frumoase din sat, cu viteji şi oameni buni care au adus bucurie celorlalţi. Se petreceau aşa în taină pe potecuţă şi nepoţica trecea discret spre calea omului bun. Pe ea voia mamaia să o lase în casa de poveste, să orânduiască viitorul.

            Să te opreşti în paradisul creat de imaginaţia şi hărnicia acestor oameni, de iscusinţa şi delicateţea simţirii lor, de mărinimia bunului simţ şi rigoarea lucrului bine făcut, să te vezi printre aleile învelite cu multe râuri de flori, cu buchete de leandri albi şi roz, cu adieri de parfum nedesluşite nici de zumzetul albinelor, nici de şuierul zefirului, în paradisul care binecuvântează cu frumuseţe şi armonie casa aşezată în coborârea dealului spre albia răcoroasă a Izvorului Rece. Să te pierzi în farmecul acestui spaţiu, al înfloririi gândului, al primenirii prin freamătul tinereţii şi culorii, câtă minunăţie!

Să admiri farmecul trandafirilor în miez de mai, zâmbind în oglinda bobului de rouă. Să vezi cum le răspund prin iluminarea chipului garofiţele şi panseluţele. Era atunci vremea rozelor ce ştiu să zâmbească. Era vremea zilelor bogate în lumină şi speranţă. Era primăvara ploilor fecunde, izvoditoare de germinare şi rod. Era primăvara primenirii gândului. O primăvară curată, neprihănită, fără făţărnicii de gând! Un anotimp al încrederii şi convivenţei, în care întreaga obşte se reaşează în nevoile de întrajutorare şi izbândă. Fără pizmă şi invidie, doar cu cuvânt de îmbărbătare întru frumoasă lucrare pentru dezvoltare şi împlinire în treburile casei. Pentru liberă afirmare, pe măsura putinţei şi voinţei fiecăruia. Dar, în folosul tuturora, prin respectul legii şi bună credinţă în lumea popoarelor libere, civilizate! Cum şi-ar dori şi Raluca să fie prin ţara ei de baştină.

            Se pierdu repede primăvara în strălucirea ireală a lui iunie. Se scuturară în treacăt, de fructe, căpşunii şi cireşii, mulţi copii nu apucară să se sature de miezul lor dulce, ancestral. Nici un coş nu s-a golit de abundenţa acestor fructe, să dăruiască mulţumire şi-ndestulare. Nu am mai văzut copii mozoliţi pe la gură de cireşe negre. Cineva le-a răpit bucuria aceasta. Aşa am intrat în vara fierbinte, cu dor de cireşe şi săcătate în gust. Sufocaţi de arşiţă şi subţiaţi de vlagă, obosiţi peste cap de năravul anotimpului încins de soarele-n furtună, când şi izvoarele au învăţat să tacă!

 Mama Dumitrana se oprea uneori înmărmurită în fluviul aleii cu flori şi-şi rezema palmele în barbă pentru a se ruga la ceruri să se potolească vipia, să se îndepărteze focul de pe capul oamenilor. Îşi ciupea ore bune din fiecare noapte, să ude raiul florilor. Şi sufletul ei înflorea când le vorbea în toiul zilei, mângâindu-le petalele pline de prospeţime şi culoare. Cei mai răsfăţaţi erau trandafirii galbeni. Sunt preferaţii ei. Mereu le spune celorlalţi că mireasma lor este purificatoare de crez şi inimă, că trandafirii nu au lacrimi.

Până de curând, după ploile de sfârşit de august, când Crenguţa a zărit printre farmecul floral din preajma casei părinteşti un trandafir ofilit şi-mbrobodit cu stropi în streşini de petale. Şi a întrebat: „De ce plâng trandafirii noştri?”. „Toamna-i pe aproape, le-a cam trecut vremea, fata mamei! Să nu fi tristă! Ei nu au învăţat să plângă, dar ştiu că se duc! În locul lor, vor veni alte flori: tufănelele, crizantemele, florile de brumă …”

            Câtă mirare se lăsă în ochii copilei. Nu pricepea de ce pleacă trandafirii din fereastra raiului, când îi credea cea mai de preţ podoabă a frumuseţii lui. Fulgerări de răcoare şi şuier de vânt scoborau de pe vârful Măgurii. Zbor de fluturi galbeni au scăpătat din păduricea de salcâm şi aleile casei s-au umplut cu bănuţii toamnei. Crenguţa îşi desprinse din păr aceleaşi frunzuliţe aurii şi le privi îndelung în palma-i călduţă. Părea niţel îngândurată. Ori înduioşată că plecase vara din satul ei. Totuşi, ochii îi erau la fel de limpezi şi plini de viaţă. Copilăria ei rămânea acasă, naturală şi neprihănită!

Undeva, la capătul grădinii se aude un scârţâit de poartă. Nimeni nu a slăbit popicul. La Brebina, toamna se pregăteşte să părăsească satul! Încep să se răcorească văile, nucii se leapădă de ultimele frunze îngălbenite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *