Să te întorci la noi în noiembrie, să vezi pădurea din plai când mestecenii îşi îmbracă straie aurii! Ce îmi vei spune atunci? Mă întreba într-o zi însorită a acestei toamne Uica Gheorghieş, pădurarul din Vânturiş, oleacă mai la dos de semeţia Pietrei Cloşanilor. Aici, prin pădurile acestor locuri pline de mister şi sălbăticie şi-a făcut cu sfinţenie treaba, acum este la pensie de vreo câţiva ani buni. Doar ce trecuserăm puntea peste susurul tăcut al Motrului stors de secetă şi ne opriserăm niţel în poiana de sub cornete, pe Valea Lupşei, spre Brebina şi Ponoare. Îl surprinsesem oarecum cu admiraţia mea feciorelnică faţă de pădure, înainte să ne aşezăm iarăşi la margine de codru, la masa tihnei meşteşugită de plăiaşii acestui ţinut din trupul unui stejar secular.
Aici şi-a deschis bătrânul gândurile cu amintiri şi legende. Aici, sub culmile vălurite de coroanele împodobite în nuanţe tulburătoare de galben şi roşu, culori cu care mestecenii pot să se laude în crăpet de noiembrie. Pentru puţină vreme, până când resemnaţi pe anotimpul care le dăruieşte atâta frumuseţe şi unicitate, rămân să vieţuiască peste iarnă ca nişte străjeri biciuiţi doar de iureşul viscolelor, însă la fel de remarcaţi în năframa de ramuri cenuşii a versanţilor prin albul solitar al trunchiurilor nimbate de lumină .
Stăm la poveşti pe butucii scufundaţi în firul ierbii atins de fiorul primelor brume. Încercăm să desluşim chemarea pădurii, să înţelegem câte ceva din suferinţele ei adânci. Aş vrea să ne deschidem larg braţele noastre, să îndepărtăm orice ferăstrău de la tulpina lor, să le atingem cu palma pe tâmple pentru a le citi neputinţele. Privim meditativi spre inimile lor şi vrem să le salvăm perenitatea. Dinspre vatră de văi, ies la deal poveri cu uscături doborâte de vânt. Ele se pierd încet pe uliţele satului. Se însufleţesc apoi în vâlvătăi de sobe şi-n căldura caselor în nopţile viscoloase ale iernii. Şi aşa vedem cum arborii, îmbătrâniţi, îşi prefiră anii în cenuşa ornicului din fiecare casă.
Privim spre corola munţilor şi ne încântă imaginea pădurii de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul, dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Parcă îi simţim respiraţia, mestecenii zâmbesc şi ne fac cu mâna, lasându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziş purul albastrului ceresc. Au rămas acolo, răstignit pe plai, pătuiacul cu fân rostuit pe furcile frasinului dintre albul mestecenilor, ca o dulce amintire de vară, şi izvorul agăţat de lespezi, ca un gând de fericire ce nu se termină niciodată. Şi-au mai rămas acolo, pe povârnişul muntelui, sufletul şi dorul sătenilor, şi fluierul ciobanilor, şi hăulitul băciţelor înveşmântate în cămeşe albe pe care şi-au cusut cu mâinile lor râuri şi ponoare cu mesteceni aleşi din mărinimia toamnei din păduri.
Dincolo de ochii înceţoşaţi de amintiri se zăresc trunchiuri golaşe de fag de pe care frunzele s-au desprins deja spre taina crângului, triste şi îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung. Doarme petrecut bradul în acoperişul casei, sub care ne retragem în toiul lui iunie să ne ferim de vâlvora arşiţei şi ne aducem aminte cum ne stingeam setea cu sucul cireşelor amare culese din ofranda sălbaticei păduri. Dincolo de cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa.
Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne cutreieră visele. Şi scândura din care bunicul a construit carul pentru boi şi-o parte din pitorescul copilăriei noastre. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi fusul care răsucea în fir de lână caierul cald. Şi crucea din treacăt de drum şi viaţă. Şi câte alte lucruri dăruite omului de pădure am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană. Rugămintea pădurii este aceeaşi, ca acum o sută sau o mie de ani. Să o protejăm, să nu o atingem decât cu tăcerea ochiului, niciodată cu barda şi securea, cu vuietul nemilos al ferăstraielor!
Încep de azi a rătăci tot mai puţine frunze prin pădure. Pe Piatra Mare şi-n Gorganu, pe Tihomir, pe Culmea Cernei, spre Capra şi Dobrota, peste tot ţinutul cuprins de miezul toamnei. În buimăcia timpului şi-n negura deasă a văilor, crivăţul îşi slăbeşte încet chingile. Copii nevoiaşi mai adună crengi pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri pustii ne răresc paşii spre templul copacilor fără frunziş, fără păsări, fără cântec. O ciută păşeşte speriată peste ogaşul înfundat de frunze veştede şi se lasă cuprinsă de adâncimea codrului părăsit de freamăt. Nimic nu vrea să ne spună pădurea despre iubirile de astă vară. Ce ar putea iarna să facă pentru copacii-ncremeniţi de ger, să-ntoarcă din drum tăietorii de lemn! Să nu zdrobească din creştetul lui lujerul lăstarului! Să lase-n picioare copacul cel viu, să ducă la foc copacul pustiu, cel uscat şi lovit de boală şi dor!
Soarele coboară timid spre buza orizontului. Vorbele pădurarului sunt tot mai încărcate de preţuire şi respect pentru pădure. Printre ramuri, razele-i brăzdează chipul de oştean rămas un pic la drum de zi, să se odihnească şi să povestească. Undeva, sub cojocul gros de frunze căzute din ram, se aude cum creşte pădurea tânără. Ea nu poate spune câte ceva despre zbenghiul copiilor cu tălpile moi prin covorul de iarbă şi lăstari din zori de vară, de somnul lor galeş, vegheat de cântecul privighetorii. De mâinile lor reci şi curate, ca nişte pâraie petrecute prin verdele primordial al codrului, cu care culegeau chite de fragi din candoarea lăstarilor de lumină.
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi, să se adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Nu vor aminti niciodată despre tainele iubirilor ascunse în ocrotiri de codru. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori şi-n ochi de frunziş tandre mărturisiri de inimă şi gând. Privirea şi surâsul pădurii de mesteacăn rămân în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă. Uica Gheorghieş se opreşte în poarta casei de pe Motru-Sec, sub umăr de costişă. În curând, paşii lui vor face cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci golaşi, să vadă ce mai fac mestecenii. Va afla din nou că în mugurii lor sunt iarăşi frământări de primăvară!