Am uitat de noi, am uitat de farmecul lucrului simplu! Suntem orbiţi după bani, avere şi putere. Nimic nu mai vedem în jur, nimic din cele lucruri, clipe şi nevoi mărunte, care dau strălucire vieţii. Ipocriţi şi trufaşi, vicleni şi grăbiţi, nedrepţi şi pătimaşi, călcăm orice în picioare, numai să ne fie nouă bine, după dorinţele, interesele şi cârdăşiile momentului. Nu observăm cât de clară-i lumina soarelui, nu simţim căldura lui, zburăm dintr-un colţ în altul al lumii, păienjeniş de avioane-i văzduhul, mult tanăt peste orizont, emisii toxice şi praf de Sahara vin peste noi, se zguduie pământul, nu-i prea bună starea planetei!
Nu ne interesează cât de albastru-i cerul, dacă respiră adânc şi sănătos astrul pe care sălăşluim, dacă ne trăiesc sau ne veşnicesc semenii, numai ei, deţinătorii de hegemonii, huzur şi capital, ei peste tot, într-un sălbatic egoism şi prădalnică ofensivă ale unui război nevăzut şi mârşav!
Se zvoneşte că o forţă augustă şi ascunsă stăpâneşte lumea, că gândul ei meschin pregăteşte prăpădul pământean. Suntem prea mulţi, nu-i pasă de noi toţi acestei vremelnice puteri. Hapsâni să prindă-n conturi totul, ei, ticăloşii planetei, răscolesc Pământul în lung şi-n lat, că încă este teafăr şi bogat. Se-ntid de la apus la răsărit, din nord în sud e tot al lor, doar pânza lor e cea mai bună, nu vor să vadă cât de strâns şi mătăsos e borangicul nostru.
Ei ne trimit din ceruri suliţi otrăvite, lujeri de foc invizibil străfulgeră din cercul lor de sateliţi, de ne usucă grâul în văzul larg de-ogor, pământul nostru-i uscăţiv, deşertic, doar grâul lor e pâinea cea mai bună! Şi mărul nostru putrezeşte-n ram, doar mărul lor sclipeşte în vitrină! Mai an de an ne prinde bruma-n prag de primăvară, cireşii-n flori adesea-ncărunţesc! Le ducem dorul fructelor în vară, cireşe mari ne-aduc prin pieţe, ei, străini de plaiul românesc! Sunt bune şi-ale lor, dar ştim noi oare de ce-s aşa de mari şi rotunjoare? Să fie de la blândul soare? Ori sunt aşa de soi şi bine crescătoare!
Ne-am dezvăţat s-oblăduim pământul
Ne-am dezvăţat s-oblăduim pământul, să-mbrăţişăm a soarelui privire, să ocrotim a frunzei blândă respirare, să dăm tot dreptul verdelui prin ţară şi al izvoarelor val limpede să-l binecuvântăm. Să retrăim al primăverii inedit spectacol, cu sufletul, cu gândul şi ritmul sfânt al muncii, să răsădim în brazdă sâmburi pentru trai. Să-mpădurim în culmi cu brad şi pin, să crescă iar pădurile prin orizonturi de ţară bine primenită! Să urce codrul teafăr peste plaiuri, zăpezile să-mbogăţească râul! Şi valul ager să treacă, să izbească ale turbinelor ciuturi de oţel, lumina clară şi curată să scoată nopţile din sate şi-a vieţii taină să sporească şi taica şi nepoata deopotrivă să se fericească!
Amintiri
Te-ntoarce acasă, blândă primăvară! Mama-i în poartă, încă ne primeşte! E în etate, la a optzecişiopta primăvară, cireşu-n prispa casei o-nsoţeşte. Păşesc prin vatra veche cu pas rătăcitor în iarbă, copilăria mi se vede-n uliţă, dincoace de bunar e iarba mai înaltă. Pe-aici mai trece încă poteca pe care au străbătut-o anii şi grijile şi bunii şi străbunii, dincoace se ridica în gard nucul cu braţele-i grunjoase, de care ne lega tata ţuţaica, din chinga ţesută de bunica în războiul din odaie. Ce chiot şi ce joc, ce dăinăuş! Şi ce copilărie! Eram copii, o droaie, răsuna valea de năzdrăvăniile noastre. Nu ne trecea nimic prin gând să strice jocul, copilăria era dulce şi veselia curgea-ntruna, pe vale, pe deal, prin poiene, pe mal de râu şi pe răzoare.
Demult, se-ntreceau cucii în cântat
Mă-ndeamnă mama să urc dealul, cu ea, mai către codru. Să fie mai aproape de pădure. Să asculte cântând cucul. Credea că nu mai prinde să-l audă. În primăvara asta, i se pare că sunt mai puţine păsări ca altădată. Demult, răsuna valea de cântecul lor suveran şi maiestuos, erau foarte mulţi cuci, se-ntreceau în cântat. Cânta unul în Cracul Lacului, îi răspundea altul din Măgură, se-alătura altul în Pârva şi, uite-aşa, se întregea cântatul lor prin raiul verde. Acum, rar îi mai auzi cântând, în zori sau spre amurgul zilei. Să-i fi oprit zăpezile hoinare ori altă pricină să-i ţină din cântat? Se întreba neliniştită mama.
În piept de deal
Îmi face semn să o urmez pe cărăruia bătută de paşii ei prin iarba crudă, care a început să se înalţe-n văz de soare. Ne oprim în piept de deal, să desluşim depărtările şi să trezim amintiri. Îmi dau seama că am uitat să ne bucurăm de lucrurile mici, care ne fac frumoasă viaţa. Mama admiră gingăşia păpădiilor galbene pe care le adună de leac, să-şi mai aline câte-un junghi. Lângă noi sprijină cerul gorunul zvelt şi rămuros prin care a trecut de două ori trăznetul, fără să-l doboare. Lângă el e teiul falnic înfrunzit, care înmiresmează tot dealul cu floarea lui îmbietoare.
Mai aproape, în foşnet de poiană, s-a întremat bine castanul plantat de frate-meu acum trei ani. Şi brăduţul din apropiere îţi trece brâul. E solitar şi verde. Creşte liber şi sănătos sub geana munţilor. Va domina peste ani împrejurimile! Dincoace e păduricea de arţar şi arţărişul des, în care la vreme de ploi şi căldură, răsar în răspândiri dese frumoase mănătărci. Şi via şi-a rotunjit căpuşele, e semn bun, zice mama, la toamnă vom culege struguri şi vom face vin rubiniu.
Fagul lui Mihnea veghează depărtările
Peste vale, din costişa Padinei, de sute de ani, Fagul lui Mihnea veghează depărtările. Se zăresc încă umerii colinei din care ne coboram la vale cu şindrila, alunecând pe iarba aspră şi uscată din verile cu arşiţă mare. Ne strângeam aici toţi copiii din Valea Moregilor. Parcă se aude şi acum copilăria, veselindu-se, peste vârfurile pădurii de salcâm aflată în aşteptarea spectacolului floral şi-al albinelor culegătoare. Dincolo de creştetul dealului e Conacul lui Cataramă, renumit pentru zvâcnetul năstrapilor din sclipetul vinului ce-l păstra la beci în buţile din doagă de stejar, chiar aici în sufletul viei. Mai jos, în pinten de Măgurici, reîntâlnim Fântâna lui Muică, unde Domnul Tudor se întâlnea în vremuri de răstrişte pentru ţară cu căpitanii săi de panduri – Gârbea, Iosam şi Zoican, veniţi aici tocmai din plaiurile Prejnei.
Alţi cireşi, pentru alţi copii
Retraşi din amintiri, coborâm agale spre casă. Mama îşi poartă mai greu paşii. O apasă povara anilor, dar zâmbeşte mulţumită! Nu mai sunt cireşii uriaşi în care ne căţăram după gustul fructelor şi ne lăsam uneori pe poale, alunecând pe crengi până ne agăţam cămăşile lungi în aracii de la vie. Fuseseră plantaţi şi crescuţi de Tătucu, bunicul dinspre tată, să se bucure nepoţii de cireşe. Erau gustoase şi zglobii în obraji, pietroasele de iunie. Timpul şi bătrâneţile i-au prăvălit, în locul lor, se ridică acum alţi cireşi, pentru alţi copii.
Aşa era atunci. Era o sărbătoare să te urci într-un cireş, să culegi cireşe dulci şi curate, să te bucuri de aroma lor. Zburdam şi alergam cât era valea de lungă, pe dealuri şi prin păduri, prin apa vadurilor, pe pârâuri şi albii de râu, cu mâinile pe sub răgălii să prindem zvârlugi şi raci. Eram imuni şi antrenaţi, habar nu aveam de molime planetare, care să ne tulbure viaţa şi să ne închidă în casă. Eram copii liberi şi sănătoşi!
Se mulţumesc cu ce au
Ce albastru şi liniştit e cerul la Padeş! Nicio dâră de avion nu brăzdează bolta satului. Oamenii sunt acasă, dar fiecare în grădina lui. Se mai întâlnesc din priviri, dar şi prin bunătatea cuvântului. Se lasă atinşi de razele primăverii, de firul ierbii şi de miresmele merilor în floare, doar de acestea. Mulţi le-au uitat. Neica Gheorghe trece spre casă, cu toporâştea sapei pe umăr, vine de la ţarină, are optzeci de ani şi nu se lasă de truda în arătura ogorului.
Câţiva copii, mult mai puţini ca odinioară, joacă pituluşul în faţa dealului. Privirea din ochii lor limpezi şi surâsul strălucitor glăsuiesc despre liniştea jocului copilăriei, despre pacea şi frumuseţea vieţii. Ceilalţi săteni sunt fiecare cu treburile. Dar şi cu grija pentru siguranţa familiei. Se mulţumesc cu ce au, cu mângâierea cerului şi trilurile păsărilor.
Îi vezi păşind tăcuţi şi calmi prin aerul primăverii. Se menţin în obiceiurile şi obişnuinţele lor, rostuindu-şi cu grijă viaţa cu toate nevoile şi dorinţele ei. Se perindă cu treabă printre straturi şi haturi, însămânţându-şi arătura, din care la toamnă vor culege rodul. Nu li se pare că au pierdut o primăvară, două, dar simt că viaţa nu mai este ca până acum. Sunt încercaţi, dar nu se tem! Vor învinge şi de data aceasta. Departe le sunt copiii, dar ei îi poartă în suflet. Va veni şi clipa revederii de aproape, clipa îmbrăţişării de mamă, de tată, de băiat, de fată, clipa împrimăvărării vieţii cu bucuria normalităţii, a bunăstării şi bucuriei de a trăi frumos.
Primăvara trăieşte frumos!
Până atunci, să lăsăm cuvintele să zboare, să ne ţină aproape şi să ne îmbărbăteze spiritul. Să fim mai buni şi să învăţăm din suferinţele planetei, să iubim viaţa şi să dăruim cu viaţă natura, să înnobilăm speranţa şi să o menţinem nepieritoare. Să respirăm aer crud şi binecuvântat!
Priviţi, liliacul de la poarta mamei a înmugurit de-a binelea, în curând va înflori! Parfumul şi culoarea florilor ne vor alinta sufletul. Primăvara e acasă! Primăvara trăieşte frumos! Primăvara ne învaţă şi ne ocroteşte! Întoarceţi-vă, oameni, la lumina şi minunile ei! Urmaţi-i paşii, oameni buni!
