Ne apropiem încetişor de miezul toamnei. De vreo câteva zile, vântul neîmblânzit şi rece a scăpat dinspre munţi. Foşneşte prin pădurile din preajma satului şi vântură frunze gălbui, arămii şi roşii peste firul potecii agăţate de coastă până pe umerii dealurilor cu viile întomnate de uimirea strugurilor. Aici, octombrie a adus sărbătoarea culesului. Sătenii şi-au adunat tot neamul, cu mic, cu mare, lângă viţa plină de rod cu bob rubiniu în care vinul aşteaptă încă botezul luminii.
Ca într-un vis din copilărie, de sub cupola frunzelor de-aramă, înroşite de focul anotimpului, se ivesc ciorchinii înveliţi de culoarea şi aromele toamnei. Bulgări de struguri mângâiaţi de soare coboară în coşuri şi panere, spre mulţumirea culegătorilor şi neastâmpărului mâinilor harnice. Te bucuri să priveşti cum se vârvuiesc coşurile, alegi bobul cu privirea şi el îţi linişteşte pofta cu un gust ancestral, dulce şi vindecător.
Pe Valea Motrului, de la Apa Neagră, până sub coborâri de plai, aproape de înzidirea peste orizont al Pietrei Cloşanilor, dealurile poartă printre sălbatice hăţişuri de mărăcini şi ferigă împrejmuiri cu vii risipite pe feţele însorite ale pantelor. Solitari şi cuprinşi de flacăra lui octombrie, cu toată coroana înroşită de unduirea toamnei, cireşii îşi păstrează pentru câtăva vreme frunzele, să mai încununeze cu farmec peisajul, pentru ca apoi să le sloboadă pe tăpşanul tainic al cărăruilor pierdute spre uliţele satului.
Le stau pe aproape stejarii solitari şi uitaţi de cetăţile pădurilor înalte, frasinul, teiul, mesteacănul şi nucul, presăraţi în tabloul unic, pastelat, al toamnei. Măceşul şi-a zămislit buchete de fructe printre cununi de spini, să-mblânzească un pic zăpezile care se vor aşeza pe obrajii roşii ai focului din piept de deal. În vale, irizările argintii ale râului ce şipoteşte tainic pe sub umbre de munţi amintesc de ierugile de odinioară, dispărute azi din peisajul zăvoaielor de la Padeş şi al celor din alte sate de pe Motru.
Rar mai găseşti acum prin satele de sub munte câte un bătrân care să îţi mai povestească despre acele legendare frumuseţi de val desprinse cu meşteşug din trupul râului, în oglinda cărora prin limpezimi de undă şi adâncimi virgine se vedeau săgetând prin albie bancuri de mreană neagră. Atunci, zburda peştilor peste frunţi de piatră înlăcrimată părea netulburată de purtări şi porniri potrivnice vieţii şi naturii. Zăvoaiele se-nveleau doar cu vălul luminii. Purtau ruguri de rouă prin aniniş şi-şi cerneau frunzele toamnei peste covor de iarbă fragedă şi-n răsfrângeri cristaline de izvoare.
Astăzi, gânduri stranii şi agresive le-au sugrumat frumuseţea aruncând în poala lor amarnice grămezi de deşeuri neprietenoase mediului. Zăvoaiele sunt triste şi încercănate, nimeni nu le sare-n ajutor! Motrul pare sufocat de atâtea gunoaie aruncate de-a valma.
Urcăm iarăşi spre via-ngălbenită de ţipătul vremii. Agăţaţi de braţul viei, strugurii parcă vin din veşnicie. Privesc apoi miraţi de sub grinda conacului. Acolo, bunicul a agăţat o coardă să râdă-n soare, spre bucuria Anastasiei, care aleargă ştrengăreşte printre butucii tăcuţi şi trişti ai viei. Nepoata lui Pătru Dragu nu ştie cât de scurtă e vremelnicia şi-şi poartă copilăria în zâmbet inocent şi nepereche. Ştie de la bunicul că, la iarnă, strugurii puşi la păstrare pe căpriorii din pod îi vor stârni din nou gustul pentru fructele locului, în toată bucuria ei de copil.
Cerniţi de nevolnicia ploilor bolnave din treacătul anului şi pudraţi de ceaţa dimineţilor, strugurii aşteaptă resemnaţi în panere. Coborâte din creştet de deal, pe umerii înalţi şi gravi ai bunicului, coşurile se-odihnesc oleacă până-şi rostogolesc ofranda-n gura zdrobitorului. Pătru îşi umple căuşul palmelor cu mult surâs de struguri şi sărută cu privirea jertfa lor.
Boabele curg râuri sub braţul din lemn de cireş al zdrobitorului care zemuieşte rodul viei în vinul ce se naşte şi se prelinge în burta hârdăului. Nu este primăvară, dar via plânge iară! Atunci în ochiul viţei verzi, din răni, de la tăiat de corzi, acum, din bob de strugure, zdrobit şi-nsângerat!
Braţul vânjos al bătrânului caută-n amurgul viei. Uitându-se pe sine, via face pasul de răscruce, pentru a coborî-n izvoarele vinului. Pe vadul zdrobitorului, poţi să asculţi petrecându-se suspinul ei. Când bobul de smarald pleacă-n vale strălucitor şi plin de dor, să curgă-n şoapta vinului celest.
În toată tulbureala lui, odată turnat în largul putinii de stejar, vinul susură întruna. Tot mai încet, tot mai încet, până-şi limpezeşte sufletul şi ne zâmbeşte clar din ochi de damigeană sau din creştet de pahar. Din când în când, Pătru răsuceşte vranul să măsoare puterea mustului.
Murmură tăcut glasul viei în ulcică. Anastasia gustă şi ea din licoarea domnească, de acasă, de pe dealul nostru. Năstrapii îi sar pe obraji. Câtă bucurie răsare-n ochii fetiţei! Strălucirea zâmbetului şi mirarea din privirea ei fac toamna mai frumoasă…
