Nu mai e mult până când noiembrie se va găti de drum. Mai are ceva treabă prin rânduielile satelor de la munte, în coloritul peisajului şi-n tumultul izvoarelor, după care îşi încarcă sacii cu amintiri şi pleacă, cu toamnă cu tot, lăsând brumele şi viscolul să zgâlţâie de frig pădurile, munţii, ponoarele, sălaşurile de pe plaiuri şi întreaga viaţă a aşezărilor rânduite pe firul văilor. Este luna în care revenim la Apa Neagră, aproape de pădurile de mesteacăn încununate încă de podoaba frunzelor galbene, ca nişte perdele aprinse ce învelesc în căldura culorii codri de fag din Cornul Pietrii, văluriţi de zboruri de vânt şi aproape părăsiţi de coloritul roş-arămiu al frunzelor.
Urcăm pe malul Motrului, prin satele statornicite pe vatra văii, la brâu de deal şi umbră de munte. Prin Padeş, Văieni, Călugăreni, Orzeşti, Motru Sec şi Cloşani, până sub pleoapa pădurilor triste şi înfrigurate. Munţii Vâlcanului îşi coboară pădurile, ca pe nişte sumane lăsate peste pereţii prăpăstioşi până-n margini de râu sleit de seceta verii. Apa susură uşor sub cuşmele de promoroacă ale codrilor şi steiurilor austere.
Spre apus, orizontul depresiunii este mărginit de culmile ondulate dar mai puţin zimţate ale Munţilor Piatra Cloşani, ce-şi arată cu mândrie chipul spre depărtările largi, ca două pălării cuminţi uitate de mii de ani aici, între umeri de Carpaţi şi vuietul Motrului. Sub cerul albastru al toamnei, coama acestor munţi te îmbie să-i asemui cu spinarea unui dromader obosit de timp care, îngenunchiat în drumul deşertului preistoric, s-a oprit să veşnicească aproape de cântecele apelor.
Aici, în preajma frumuseţilor de poveste ale satului Cloşani, cu locuri încărcate de freamătul istoriei, cu fapte păstrate cu sfinţenie în foşnet de hrisov şi-n nepieritoare şoapte de legendă. Mai sunt şi azi de găsit mărturii care amintesc de Tudor Vladimirescu, de întâmplări petrecute în anii vătăşiei Plaiului Cloşani, la fruntarii de imperiu, pe la anul 1820. Mai de vale, în Câmpia Padeşului, revezi meterezele şi monumentul unde, în ianuarie 1821, Domnul Tudor citea Proclamaţia către ţară.
Amintirea Slugerului-Comandir dăinuie apoi în adâncimi de carte, dar şi în blazonul morilor înşirate până odinioară pe cursul viforos al ierugilor din sat. Localnicii îţi povestesc cu satisfacţie despre faptele petrecute în vremea lui Tudor din Vladimir, îşi iubesc ţinutul şi patria şi cred că aceşti munţi sunt ca o heraldică sacră a locului lor de baştină.
Dacă vrei să pătrunzi în sanctuarul Pietrii Cloşanilor, este bine să-ţi potriveşti anotimpul şi să alegi cu multă chibzuinţă calea urcuşului spre vârfuri şi albastrul zărilor. Poţi să încerci iscusinţa paşilor căţărându-te pe cărăruia de pe costişă, printre uluci şi piatră sură până-n şaua din Măgură şi, mintenaş, te vezi deasupra satului.
Ori, vei merge pe Motrişor, să ajungi la Izvorăle şi de acolo, pe panta mai domoală a versanţilor, ocolind aglomerările de stâncărie şi mărăcinişuri, urci mereu mai sus, pe pieptul muntelui, spre vârfuri. Semeţia şi forma distinctă a acestor munţi pot fi admirate de la mare depărtare, în dimineţile limpezi când răsăritul se revarsă cu fluvii de lumină peste faţa pământului.
Priveliştea este mai mult decât fascinantă. De pe plai de Parâng, din Cerbul, din dealurile Cărbuneştilor, ori din Bujorăscu, pe oglinda zării ţi se arată înfăţişarea inconfundabilă a munţilor Piatra Cloşani – munţi cu cocoaşe de cămilă. Pălăria lor se conturează dincolo de nălucirea zariştei, sub infinitul văzduhului, şi atrage privirea trecătorului prin curiozitate şi unicitatea formelor din peisaj, prin vietăţile şi frumuseţile găzduite în acest areal natural deosebit de divers şi bogat.
Drumeţul pătrunde într-un peisaj plin de mistere şi surprize specifice rezervaţiilor. Pe cărărui cu izvoare, bătătorind poteci labirintice umblate doar de copitele oilor şi caprelor sătenilor, ori de paşii sălbăticiunilor, de vânătorii aventuraţi după urşi şi ciute, te vei agăţa încet-încet de tâmpla muntelui bogat în floră rară şi-n atâtea alte minuni ale naturii.
Întâlneşti aici arbuşti protejaţi precum mojdreanul, alunul turcesc, scumpia, ierburi tămăduitoare cum sunt scumpia, ţintaurul, aglicea. Poţi să explorezi aceste meleaguri tot anul, mai puţin peste iarnă, dar în modul cel mai fericit la îngemănarea lunilor mai şi iunie, ori august cu septembrie. În aceste perioade poţi culege din generozitatea naturii adevăratele ei comori.
Eşti pe drumul sălaşelor, acele conace la care se-ntorc ţăranii primăvară de primăvară, să-şi rânduiască rosturile ţarinii. Treci mai întâi pe lângă conacul lui Toi din Motru-Sec, cel mai cunoscut vărnicer din zonă. Ţi se duce urma apoi spre conacele lui Cojocaru, Ivaşcu, Spăimuş şi Sandu, pe Valea Izvorăle, în sus, până la desişul arboretului din Preluci şi de acolo, prin pădurice, până în rariştea cu brazi şi pin din faţa golului alpin.
Vei trăi clipe de rară încântare în mirajul acestui relief. Păşeşti printre flori de piatră, lapiezuri şi galerii ciudate, flori ale regnului vegetal, multe dintre ele ocrotite de lege, te strecori peste ogaşe repezi, peste brâne, praguri şi săritori sculptate de apă în duritatea pietrei. Străbaţi locuri prin care cu milioane de ani în urmă, valurile aprige ale Mării Tethys şlefuiau secundă cu secundă şisturile şi calcarele jurasice, să lase împrejurimilor văi spectaculoase, doline, uvale, avene, ponoare, sohodoale şi peşteri.
În pântecele de calcare ale versantului estic vei întâlni Peştera Cloşani, una dintre cele mai frumoase din România. Dar muntele îşi are fascinaţia lui. Privirea îţi este aţintită spre creastă. Treci de ultimele pâlcuri de brazi, peste câteva tufişuri de jnepeni scunzi, asaltezi pieptiş panta şănţuită de şiroiri, să te înstăpâneşti pe prima claie de piatră a muntelui-pălărie. Eşti pe Piatra Mare, la 1 421 metri altitudine. La o singură pâlpâire de rază, spre apus, răsare o altă claie. Este vârful Piatra Mică. Are numai 1 163 metri peste creştetul mării!
Ochii dornici de întâlniri mirabile şi imagini inedite caută în vastitatea panoramei repere şi frumuseţi noi. Vârfurile cu ţinută policromă, cu îmbinări armonioase între culorile sure ale stâncilor, verdele şi maroniul ierburilor, cu albastrul azurului, veghează ca nişte turnuri singuratice în splendida deschidere a reliefului. Sub ele se lasă pereţii stâncoşi, hăurile şi genunile, prăpăstiile şi ruperile hilare de stânci, peste care doar vulturii, ulii şi şoimii găsesc loc prietenos.
Jos, la o aruncătură de bardă, se ramifică văile răsunătoare ale Tărnicioarei, Dobrotei, Merişorului, Gorganului, Caprei, Ogaşului Fântânii. Peste valuri de păduri şi vârfuri priporoase, se deschide panorama Munţilor Godeanu cu vârful Gugu. Niţel spre sud, se zăresc Munţii Oslea, având în faţă peste vale vârful de legendă Piatra Iorgovanului. Mai aproape sunt Munţii Cernei, Munţii Mehedinţiului cu Piatra lui Stan, recunoscuţi prin silueta abrupturilor calcaroase. Se văd ca pe hartă toţi munţii, presăraţi cu staule, averi şi sălaşe întemeiate prin luminişurile şi poienile dintre întinderile codrilor şi linia şerpuită a văilor.
Spre nord, la pintenul lor se distinge ochiul de lumină al lacului de la Valea Mare. În zilele senine, aici se îmbăiază soarele când trece spre chindie. La răsărit se lasă Valea Motrului, ca un fir argintiu răsucit în treacăt de peisaj. Salba de sate coboară irezistibil odată cu drumul râului spre lumea cea mare, lăsând lângă munte toată faima şi rarităţile Plaiului Cloşanilor.
În fundalul limpede al depărtărilor largi de noiembrie se văd semeţii din cetatea municipiului Târgu-Jiu. Undeva, spre borul pălăriei, se aud ecouri din cântecele Motrului. Suntem pe linia imaginară a Paralelei de 45 de grade latitudine nordică. Jos, pe vale, satul se pregăteşte de iarnă. La Cloşani, pădurea cade pe case. În sobe arde focul. În sufletul copilei dăscăliţei din sat se urzeşte o frumoasă poveste de viaţă. Adriana îşi scrie gândurile. Să lăsăm liberă mlădierea cuvântului!
