Curgând dinspre ţinuturile de o rară frumuseţe ale Europei, Dunărea străbate România dinspre apus spre răsărit într-un parcurs fluvial voluptuos şi protector, de peste o mie de kilometri lungime, dăruind acestui pământ un paradis mirific, udat de ape şi mângâiat de soare, plin de farmecul şi unicitatea unei biodiversităţi cum nu găseşti în niciuna din ţările prin care bătrânul fluviu îşi poartă minunile şi gândul. La Tulcea, fluviul îşi struneşte valurile ocolind tăcut brâul hercinic al Dobrogei, pentru a-şi linişti şi extinde apoi unda peste imperiul verde al naturii, într-un inedit spectacol al vieţii şi frumuseţii, răsfirându-şi apele în braţe şi canale pentru a zămisli una dintre cele mai sălbatice delte ale lumii.
Vrancea, vaporul care ne ajută să cunoaştem o mică parte din acest rai, se desprinde de cheiul portului şi începe a tăia valul căutând calea spre răsărit. Plutim alene în lungul malurilor umbrite de sălcii grupate în pâlcuri inundate de ape şi pătrundem pe dantela în valuri a braţului Sulina. Suntem câteva sute de oameni pe vasul care înaintează cuminte spre inima deltei, între noi, localnicii – lipoveni, ucrainieni, greci, tătari sau autohtoni – sunt trădaţi de limbaj şi povestiri, de pitorescul înfăţişării şi al bagajelor purtate cu stăruinţă. Acostăm în primul port de pe canal, la Partizani, pe malul drept al Dunării răsfirate. Celelalte ape ale fluviului s-au dus spre Chilia şi Sfântul Gheorghe, încercând alte cărări spre mare şi apoi spre stele.
Mulţumiţi şi tăcuţi, oamenii deltei coboară acasă şi se risipesc pe uliţele satului singuratic, cu case pitite sub căciuli de stuf, cu ferestre mici, agăţate aproape de streşini, prin care se măsoară nemărginirea locului cu întinderi de stuf, păduri de sălcii şi pluţi, insuliţe şi lacuri, cu păşuni uitate printre culturi răzleţe de porumb, unde poţi vedea turmele de vite desenate în peisajul multicolor al toamnei.
Rămânem pe puntea vasului, la prora, luăm în piept şuierul curentului de aer, dar preferăm să admirăm imaginile ce se derulează de-a lungul canalului. Digurile înalte, sub care stau tolănite grupuri de lotci şi bărci, amintesc de viaţa aspră a pescarilor de aici. Casele au ieşire la canal, cu trepte până-n pletele apei, cu ambarcaţiuni la poartă după puterea economică a fiecărui gospodar. Rândurile de saci stivuiţi la mal mărturisesc despre lupta localnicilor cu viiturile nărăvaşe ale fluviului. Spre depărtări se zăresc valuri înalte din Dealurile Mahmudiei, ultimul zvâcnet al reliefului până la prăbuşirea acestuia în ostroave, lacuri şi gârle, în aglomerări de plauri şi stufăriş şi-apoi în marea cea mare.
Am abordat apoi la Maliuc, Gorgova şi Mila 23, puncte de sprijin ale vieţii în sălbăticia deltei şi mici porturi la Dunărea mică, adusă cu trudă între malurile canalului Sulina, pentru a ţine liber drumul vapoarelor de la Marea Neagră la porturile Europei. Priveliştea este captivantă. Egrete albe, stârci cenuşii, cormorani rătăciţi, lişiţe şi familii de raţe vieţuiesc regrupate sub umbre de trestie, păpuriş şi stuf de pe malul verde al canalului. Urmează din nou maluri cu prăvăliri de piatră care ţin piept valurilor răzvrătite, alte ramificaţii spre gârle şi lacuri, pe canale înguste cât două trupuri de bărci, pensiuni cu iz tradiţional, cu terase până-n rostul apei, cu pontoane şi amenajări piscicole atrăgătoare pentru pasionaţii sportului cu undiţa şi minciogul.
Ne apropiem de Crişan, ultimul port până la ancorarea în Sulina, tocmai la capătul ţării. Prora vaporului nostru sfâşie grumazul de ape al fluviului croindu-şi cărare prin deschiderea canalului şi măreţia deltei. Dinspre Obretinul Mare, lacul pierdut în larg de peisaj peste întinderi de stuf şi trestie, se ridică un nor nedefinit care creşte şi se apropie întruna de noi. Septembrie ne face cu mâna şi aşteptăm să se ivească octombrie. Iată, deasupra noastră, trece în stoluri şi vârtejuri barza albă! E vremea migraţiei acestei păsări care, an de an, ne-aduce primăverile în prag şi-n suflet. Cerul s-a umbrit de zborul miilor de migratoare. Berzele zboară foarte jos, deasupra şi în jurul nostru, nici soarele nu se mai vede de păienjenişul călătoriei lor, tot mai multe sunt şi tot mai aporape, largi deshideri de aripi foşnesc peste noi. Valul păsărilor se înalţă şi coboară până se lasă dus în largul zării. Aici, pe mal, pe istmul dintre mlaştină şi canal, un grup de pescăruşi are ceva de ceartă cu o familie de raţe. Doi pelicani evadaţi din colonie ne anunţă că suntem în inima deltei.
Sunt trei ore de când am părăsit portul Tulcea. Pe malul drept al canalului, Sulina ne primeşte cu bineţe. Oraşul îşi poartă cu mândrie anii şi preocupările, deschizând cu prietenie porţile tuturor oaspeţilor. Străzile, paralele cu malul fluviului sau perpendiculare pe acesta, aduc peste timp istoria portului. Farul este punctul cel mai atrăgător al oraşului. De aici poţi să cuprinzi cu ochii orizontul apropiat al deltei, între nisipurile ţărmului udat de spumele mării, gura canalului şi îndepărtatele peisaje virgine cu lacuri, stuf şi canaluri pierdute spre miezul deltei.
Sulina îşi poartă cu tărie sufletească peste ani farmecul şi grijile ei. Ajuns la cheiul portului, poţi să optezi pentru o călătorie prin misterele vieţii acestui ţinut. Să te afunzi în pântecul unei bărci şi să te pierzi prin canalul Pocora, până-n grindul Letea. Să te uimeşti de spontaneitatea vietăţilor de tot felul, de la păsări până la somnul din oglinzi de gârle! Să răsuceşti în răsturnarea valului lujeri de nuferi albi şi galbeni! Să stai de vorbă cu sătenii din Letea, pe uliţele satului uitat între nisipuri zburătoare, şi să afli întâmplări uluitoare din viaţa lipovenilor încercaţi de viscol şi soare!
Să te opreşti la umbra stejarilor seculari din rezervaţia Letea, să-ţi roteşti privirea după coroanele lor uriaşe, înalte, cu atâtea ramuri în forme dintre cele mai bizare, arcuite sub cupola cerului albastru! Să înţelegi de ce mai galopează între perimetrele acestor păduri herghelii de cai sălbăticiţi şi să păstrezi în memoria timpului aceste superbe imagini ale adaptării şi supravieţuirii între frăgezimi de mlaştini şi tufişuri cu ciulini. Prin aceste locuri, de la copilul intrat în viaţă până la bătrânii cu obrajii bătuţi de biciul viscolelor scăpate din ascunzişul stepelor, de-i bărbat sau femeie, fiecare este meşter în prinsul peştelui. Orice casă are în arsenalul ei aproape toate uneltele de pescuit.
Aici, la capătul ţării, sunt şi rămân marea, fluviul şi Sulina, oraşul în care străzile poartă nume de scriitori sau de domnitori – Mihai Eminescu, Ion Creangă, Cuza Vodă, Mircea Vodă. Cel mai mult, aici, rămâne mereu viaţa. Cu încântarea şi tainele ei. Viaţa mării, viaţa deltei, viaţa Dunării risipite peste atâta pământ, în străluciri de lacuri şi ruperi de canal, dar mai ales viaţa oamenilor, care umple cu istorie şi frumuseţi acest loc minunat. Delta Dunării, azimă de bucurie pentru minte şi suflet! Delta Dunării, natură divină, în dar şi desfătare de inimă şi spirit, între fluviu şi mare!