Priviţi în strălucirea izvoarelor şi veţi descoperi lumina vieţii! Căutaţi firul lor argintiu sub streaşina munţilor, în pridvorul de piatră al înălţimilor, tot mai lângă cer, unde se nasc pâraiele, râurile, apele, de unde începe tot farmecul existenţei şi frumuseţilor din vale. Şi pajişti, şi păduri, şi plaiuri, şi ierburi, şi flori, şi-atâtea minunăţii vegetale. Şi-apoi, recolte, belşug, perdele de ploi, întreaga diversitate a lumii vii, însăşi bucuria noastră de a fi, şi câte altele …
Motrul s-a hotărât să-ntâlnească soarele pe panta dinspre răsărit a Muntelui Oslea, iubind lumina şi dorul. Născut aici şi îngăduitor cu sărutul ciutelor obosite de sete, râul pleacă liniştit şi generos prin farmecul munţilor, să primenească peisajul şi să ude toate pământurile cu apele sale presărate cu lacrimi de stele. Îşi adună de pe cărări, rând pe rând, prăvăliri mai mici de ape, precum Alunul, Mileanul, Cărpineiul, Capra, Bulba, împlinindu-şi alunecarea zburalnică prin depresiuni mici şi chei blânde, până în clipa de graţie a îngemănării cu Jiul şi-a reîntoarcerii sale spre stele.
Amurg de noiembrie se lasă peste geanţurile şi crestele Oslei, Şarbei, Godeanului, Culmii Cernei, Pietrei Cloşanilor şi-ale altor vârfuri carpatine, cântate de izvoare. Hoinăriri de nori dau buzna peste munţii aceştia cernind din înalturi horiri de fulgi cuminţi. Un alt spectacol cosmic se deschide peste panorama munţilor semeţi. Coboară zăpezile-n Carpaţi, se-ntorc iernile din nou şi-aşteaptă un semnal să intre pe uliţele satelor rânduite la stânga şi la dreapta Motrului. Şi-au pus munţii cojoace albe şi umbra norilor alunecă iar pe creste. Uimirea copiilor cuprinde depărtările şi-n ochi li se-nfiripă dor de sărbători. Nu şi-au pregătit încă săniile, nici nu se grăbesc, ştiu că vântul acela scăpat dinspre Cerna mai întârzie încă. El se arată puţin, după Sfântul Andrei, şi-aduce zăpada în sat.
Şoptind şi visând, Motrul şerpuieşte din piatră-n piatră, şuieră prin vale şi răsfiră spre culmi răcoare şi ecouri din vocea-i milenară. Sărută pintenul muntelui, lângă glezna stâncoasă a Scărişoarei, ascultă discret vuietul turbinelor în care Cerna-şi toarce dorul în fuioare de lumină şi se opreşte în luciul lacului de acumulare de la Valea Mare pentru a reîntâlni veşnicia. Aici, sloboade prin inimi de munte un balaur nevăzut de ape, străbătând năvalnic negura pământului, pentru a izbi cu putere aripi nărăvaşe de hidrocentrală, ca să renască apoi, în unda neîmblânzită a Tismanei şi-n purpura de lumini presărate în case, în farmecul oraşelor şi-n frumuseţea vieţii noastre. Acesta-i Motrul, purtător de energie!
Un alt braţ din trupul său fluid, de reptilă legendară, alunecă pe sub pântecele barajului şi se pierde spumegând în colţuri de stâncă şi-n bulboane-nverşunate, printre versanţii îmbătrâniţi ai Ciutei şi Pietrei Mari, să facă istorie la Cloşani şi, mai departe, în scurta sa călătorie spre miazăzi. Scapă de strânsoarea cheilor, în aval de Poienile de Jos, trece pe sub umbra Picuiului – chip de munte pleşuv cu înfăţişare de turc împietrit pe-aceste locuri – şi se opreşte la intratea în sat, să-şi amintească de vărnicerii de pe Valea Calului şi de morile zidite pe maluri de ierugă cu sute de ani în urmă.
La Moara lui Tudor, din care au rămas doar piatra şi amintirile, bătrânii povestesc despre întâmplările din vremea vătăşiei de plai a lui Tudor din Vladimir. Pe aici au tropotit caii Slugerului şi pandurilor săi, scotocind munţii întru căutări de adăpost pentru provizii şi arme, chivernisind bine calea spre revoluţie.
Râul îşi urmează calea, uneori plin de surâs, alteori urlând cu glas himeric, udând şi limpezind cu unda vatra satelor – la Orzeşti, Călugăreni, Văieni, Padeş, Negoieşti, Glogova, Cleşneşti şi apoi, peste zări, cât poate el să zidească viaţă şi frumuseţi.Iese zbuciumat din Vadul Rău, culege izvoarele dinspre Călugăru, Cerbul, Priboaia, Brebina şi Tehomir, şerpuieşte printre zăvoaiele părăsite de toamnă dinspre Apa Neagră şi mai stă un pic pe gânduri să asculte sunetul moale al fulgului de nea rătăcit în istoria locurilor.
Priveşte trist şi spre culmea din Ogaşul Verde, văduvită de stejarii falnici. Este răvăşit râul, văzând cum se surpă Coasta Motrului, dezgolită de haina pădurilor, de cântecul păsărilor şi răcoarea umbrelor. Ferăstraie nemiloase şi securi vrăjmaşe au vămuit ramurile cerului, mutilând peisajul şi cernind viaţa codrului. Pe maluri, tremurând de frig în val de vânt răzleţ, câţiva lăstari de fag vor să urce coasta, să scape de viituri. Cuprinşi de fiorul singurătăţii, puii de fag aşteaptă primăvara, să vină tinerii să-ncarce dealul cu puieţi, reînviind pădurea …
Urcăm spre piemont, pe platoul din Câmpia Padeşului. Nu este acasă firul de iarbă să spună acum de ce-a plecat de-aici peste ţară Tudor, rostind cu năduf „Patria este norodul iară nu tagma jefuitorilor!” Lângă tâmpla de piatră a monumentului este multă tăcere. Istoria nu mai vrea să vorbească! Dinspre munţi, vântul zboară roiri de fulgi. E tot mai frig spre vadul Motrului. Nu înţeleg amăgirea frunzelor uitate în stejarul de pe prund, acest mister cuminte al toamnei resemnate. Pe potecile trecutului se-aud armăsarii nechezând. Fiorul ochiului clatină nemărginirea. E zvon de iarnă prin zăvoi!