Niciodată primăvara nu lasă codrul nemângâiat de vraja spectaculoaselor redeşteptări, aşteptate şi urmărite de noi toţi cu multă răbdare şi speranţă, chiar de la revenirea în viaţa noastră a minunatului şi fecundului anotimp. Mirifice şi blânde risipiri de lumină şi căldură se coboară acum din deschiderile cerului, cuibărindu-se prin păduri şi arborete, prin unduiri de deal, de şes şi ţarină, pentru a lucra tăcut şi sigur la retrezirea imperiilor de clorofilă din somnul lung şi odihnitor al iernii. Am trecut bine de miezul lunii aprilie şi lupta cu nevăzutele fluvii verzi din inimi de trunchi şi ram continuă. Ritmul şi viteza alergăturii sevelor prin cotoloanele ascunse ale învelişului vegetal din preajma noastră sunt greu de măsurat, dar zvâcnetul lor lăuntric din fiecare început de primăvară ne face să o înţelegem mereu altfel pe zeiţa natură, să ne bucurăm iarăşi de puterea ei de a ne înzestra şi proteja, să o preţuim tot mai mult şi să o respectăm ca pe cel mai preţios lucru de pe Pământ.
Cu fiecare zi, tone de pigmenţi colorează în nuanţe de verde fermecător plaiul, prundul, luminişul, poiana, pădurea şi câmpul. Înfloreşte rugul! Zâmbeşte răchita! S-a încununat în flori galbene cornul! Străluceşte-n crugul razei izvorul. Ce murmur răzbate peste tinda muntelui! Hălăduind printre ramuri şi răstignindu-se peste faţa pământului udat de călătoriile zăpezilor şi ropotul ploilor, razele soarelui răsfaţă mai întâi salcia şi o împodobesc cu frumuseţea şi parfumul mâţişorilor timizi şi catifelaţi. Până la împlinirea în imensul covor al pământului verde, firul de iarbă osteneşte un pic în înfruntarea cu platoşa veştedă a frunzelor stinse, străpungând-o împreună cu florile vestitoare de anotimp, spre fericirea ochiului privitor şi mulţumirea aşteptărilor întregii lumi. În raiul ramurilor, armurile mugurilor plesnesc rând pe rând, lăsând cale liberă spre înălţare lujerilor de flori şi frunze. Dacă ar fi să se audă, cred că zgomotul acestei descătuşări îndârjite ar face să vibreze şi cele mai dure făpturi stâncoase. În această spectaculoasă şi ascunsă foşnire din muguri, sub magia luminii, culorii şi trăirilor germinative, se află miracolul înfrunzirii – nepreţuitul dar cu care primăvara înveşmântează de fiecare dată codrul, pământul şi viaţa.
Rând pe rând intră în această imensă scenă fagul, stejarul, carpenul, teiul, arinul, toată familia copacilor din împărăţia pădurilor, întemeind Imperiul Verde de lângă noi, nenumăratele alveole prin care planeta respiră, generând cel mai preţios suport al vieţii, aerul crud şi curat spre care tindem de fiecare dată, când vrem să scăpăm de agitaţia timpului modern.
Sărbătorim în suflet împlinirea codrului, ne bucurăm copilăreşte la înierbarea pajiştilor, oricărei întinderi de zăvoi, oricărui umăr de colină, grumaz de deal, creştet de munte, de primeniri în plai sau poieniţă, cu verde fraged şi protector, dar uităm de multe ori de legenda firului de iarbă. Tânjim după aceste clipe şi ignorăm din nefericire primordialitatea lumii verzi a pădurilor, pentru existenţa noastră a celor ce strivim sub năvala gândului nătâng verticalitatea arborelui, podoabă sacră pentru sensul vieţii, prăvălim trunchiuri zvelte de copaci solitari, aceste neştiut de multe coloane prin care planeta îşi înalţă şi îşi susţine deasupra cupola verde cu care ne ţine în viaţă, uităm de paşii fără crez cu care frângem semeţia covorului de iarbă ce ne însoţeşte viaţa pentru a ne ţine departe de năduful arşiţei şi a ne primeni mereu viitorul, pentru care ar trebui să statornicim zi de zi în împământenirea lucrului bine făcut, în grijă şi vrednicie pentru fiecare copac, arbust sau fir de iarbă ce înnobilează trăirea planetei.
De aceea, avem obligaţia să păstrăm intangibil şi pur miracolul înfrunzirii. El ocroteşte scena inedită pe care păsările pământului îşi prezintă concertele. Pentru ca ele să vrea să mai cânte, iar glasul lor să răsune întruna şi să se reverse peste răstimpuri, noi, oamenii, ocrotim mai întâi scena pentru a ne îmbuna mereu apoi, ascultând aceste superbe şi rare partituri.
