Au rămas singuratice dealurile, văile, măgurile, cu pădurile, cu luminişurile, cu toate avuţiile lor de peste an, codrul, şi el, mai părăsit ca niciodată, de farmecul frunzişului, de concertele inedite ale cântătoarelor, de toate celelalte minuni care-i erau de fală. Acum, mugurii stau cuminţi în căsuţele lor prinse de ramuri şi aşteaptă tăcuţi vremea descătuşării. S-a liniştit bocetul sevelor din ramuri, prin cărările ascunse ale pădurilor ce-nvelesc cu trupul lor valuri înalte de pământ înfrigurat. Inobservabile, ele urcă dinspre rădăcini spre vârfuri de arbori pentru a dărui viaţă viitorului imperiu verde primăvăratic. Tăcut mai este crângul, doar glasuri de gaiţe şi vrăbii zgribulite spintecă adâncimile gruiurilor.
Peste culmi şi dâmburi de deal, neastâmpărul vremii răscoleşte fuioare de frunze veştede. În zborul lor, acestea lovesc cu foşnet metalic desişul arborilor orânduiţi spre vale. Nori scămoşi alunecă grăbiţi sub un cer limpede, de un albastru pur, încântător. Suntem în decembrie. Zilele curg tot mai posomorâte spre solstiţiul de iarnă. Zăpezile se-arată doar pe crestele înalte ale munţilor. Pe uliţele satelor, ele se lasă aşteptate cu mirări adânci în ochii şi obrajii îmbujoraţi ai copiilor.
Purtat de spiritul peren al tradiţiilor, timpul coboară imperturbabil spre Ziua lui Ignat. De ziua Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul, viaţa satelor noastre capătă încet-încet freamăt de sărbătoare. Se-mpodobesc ramuri de brad, se-nfiripă ritmuri de colind şi se-mplinesc cu dragoste şi smerenie datini străvechi, nepieritoare. Împăcată cu nevoile de peste an, toată lumea aşteaptă Crăciunul – Ziua Naşterii Domnului.
Se spune că Sfântul Ignatie a fost ucenic credincios al Sfântului Ioan Botezătorul. Pentru meritele sale, Sfatul Sfinţilor Apostoli l-a aşezat ca episcop al credincioşilor din Antiohia. Ignatie „Teoforul”, adică „purtătorul de Dumnezeu”, a păstorit aici vreme de patru decenii, încercând să-i apere pe toţi de pornirile păgânului împărat Domiţian. Oamenii avuseseră pace numai în vremea împăratului Nerva. La venirea lui Traian pe tronul Romei, a început iarăşi prigoana împotriva celor care se închinau Domnului. Ignatie lupta pentru binele semenilor. Era hotărât să pătimească şi să se jertfească pentru Hristos.
Din străvechime se ştie că Ignatul prezice sacrificiul porcilor: „Porc gras, o măciucă-n cap şi te culcă-n pat!” Aşa unelte erau în vremuri mai îndepărtate, pentru a respecta ritualul acestei jerfe, lovitura fiind iertată. Porcul se taie de Ignat, pentru că îi vine sorocul şi nici nu se mai îngraşă.
Legenda spune că Ignat şi tatăl său s-au apucat să taie porcul. Ignat a ridicat securea şi, fără voie, şi-a lovit tatăl în cap şi l-a omorât. Îl îngroapă şi-i face pomană, apoi pleacă în lume, căinându-se pentru fapta sa. Ca să-i fie iertat păcatul, un preot îl învaţă să meşterească o luntre şi să-i treacă pe oameni râul fără plată. Să ia cât de repede se poate un lemn ars pe jumătate şi să-l înfigă în pământ! Apoi, să aştepte trei ani. Dacă, din el, se va înălţa un copac, Dumnezeu îl va izbăvi de acest mare rău.
Trecură anii! Era noapte şi viscol. Dinspre malul râului se-aud strigăte: „Măi, Ignate, vino de ne trece!” Ignat trece apa, dar pe mal nu era nimeni! Trece şi a doua oară. Degeaba! A treia oară trece iar şi găseşte doi bătrâni. Biciuiţi de viscol şi ger îi aduce pe oameni la mal şi-i găzduieşte la el acasă. În acele clipe, nevasta lui Ignat lăsase ţestul în vatra încinsă, spunându-le copiilor care plângeau de foame că le va coace o pâine mare, să se sature.
Dumnezeu îi spune acesteia să ridice ţestul. Femeia îl ridică şi rămase uimită la vederea unei pâini mari, învelită de aburi şi miros de ofrandă gustoasă. Pentru truda întru iertare şi pentru credinţa lui, Ignat este luat de Dumnezeu să colinde împreună lumea. Copiii, soţia şi cei doi moşnegi rămân cu bine, în grija Domnului. Au avut timp lung de peregrinaj, după care Ignat este uluit la întâlnirea cu nişte negustori de trăsuri. Află că sunt copiii lui şi Dumnezeu îl convinge să plece cu ei. Pe drum, copiii îi spun că tăciunele pe care îl înfipsese în pământ s-a înrădăcinat şi s-a ridicat spre cer, ca arbore zvelt şi frumos. Este vestea care îi dă de ştire că a scăpat de păcat.
Ignatul este ziua în care se sacrificau porcii de Crăciun. Porcul tăiat avea însemnătatea unui zeu care moare şi renaşte la vreme de solstiţiu. Se credea că nu este bine să tai porcul în zilele de luni sau vineri. Şi astăzi se respectă acest obicei. Porcul este pârlit la foc de paie sau ferigă uscată. Măcelarii îl aşază apoi pe grătar pentru tranşare. Îi scot picioarele şi îi fac o tăietură în formă de cruce după cap. Cel care pune sare în despicătura umărului de slănină, toarnă un păhăruţ de vin roşu în acest loc şi urează casei gospodarului: „Să-l mâncaţi sănătoşi şi la anul să fie şi mai gros!”. Oamenii închină câte o ceaşcă de ţuică fiartă, pentru sporul casei şi-şi continuă lucrul.
Desciocălează porcul, despicând cu grijă fiecare parte. Se desprinde căpăţâna şi se duce în beci cu râtul înapoi, să nu spargă porcii oalele peste an. Se jupoaie bucăţi de şoric şi se împart la cei din jur, mai ales la copii, pentru bucuria gustului. Se scot umerii de slănină, se lasă la sare şi se urcă apoi pe cumpănă în pod, la afumat. Se separă cei doi muşchi pentru fum, iepuraşii, cum li se mai spune, coastele, şira spinării, se adună şi se leagă untura, se tranşează pecia şi carnea pentru cârnaţi.
Pentru a vedea cum va fi vremea, măcelarii analizează splina porcului. În acest an splina a fost uşor alungită, înseamnă că iarna va fi o iarnă niţel mai lungă. A fost, totuşi, lată la capătul de sus, adică iarna va fi mai grea la începutul ei.
Se scot apoi măruntaiele, femeile curăţă maţele de grăsime şi le spală în repezişul râului. Se sărează porcul şi se lasă în postava de lemn să ia sare, după care se pune la afumat. Măcelarii îşi curăţă mâinile cu făină de porumb, să se depostească. Stau la masă cu toţi, la pomana porcului, unde se servesc mâncare de post sau bucate gătite din porcul abia tăiat. Se bea vin şi ţuică fiartă.
La Padeş, Tismana şi Peştişani, porcul este tăiat de bărbaţii casei, ajutaţi de vecini. La Runcu, porcul se taie de Ignat, dar nu de oamenii casei. La Cloşani, Motru-Sec şi Orzeşti porcul se taie în zori de zi şi nu se mai jupoaie pentru opinci. Bunica povestea că, în acestă zi, gospodinele evitau să se apuce de lucrul de mână, pentru că în anul următor porcii se ţicneau urât de tot la cap.
Ignătoaia era recunoscută ca femeie urâtă şi rea, care pedepsea pe acele femei care torceau de Ignat. Să scapi de ea, trebuia să cânţi cocoşeşte sau să stingi focul din vatră, să nu se mai întoarcă!
La Ignat, se încheie un ritual. Crăciunul este pe aproape. Pe la porţile caselor vor trece glasuri de colinde. Copiii vor ieşi la ferestre să asculte florile dalbe. Nu se ştie dacă va ninge pe uliţă, dar satul se pregăteşte de sărbătoare! Tradiţia rămâne la ea acasă, Dumnezeu nu-i lasă pe oameni fără porcul de Ignat!
