S-au îngălbenit filele hrisoavelor prin cruguri de veacuri. Cu ajutorul lor încercăm a redescoperi azi crâmpeie din memoria anului 1821, din acea zi de 23 ianuarie de acum 203 ani, când pandurii s-au ridicat la luptă pe meterezele săpate în măruntaiele pământului aspru şi rece din inima Câmpiei Padeşului.
Ne oprim mai întâi în amvonul de rugăciune pentru Slugerul comandir al pandurilor, la Mănăstirea Tismana, sub cerul albastru al brazilor şi munţilor blânzi şi ocrotitori. Iarna este undeva spre piscurile înalte şi albe, viscolul anunţă întoarcerea marilor zăpezi. Mângâierea soarelui, neînţeles de plăpând pentru aceste zile, sloboade lacrimi de izvoare peste streşini de stânci îngândurate. Şuieră fagii în culmea Cioclovinei. Stârmina şi-a legat sub bărbia cascadei plete de gheaţă.
E linişte adâncă în preajma mănăstirii. Ne este imposibil să străbatem timpul. Am vrea să auzim prin preajmă paşii Domnului Tudor. Aici, s-a oprit la sfat de taină cu monahii, în binecuvântarea credinţei şi spiritului creştin, să-şi potrivească bine cuvântul către ţară şi programul revoluţiei. Comandirul venise în mare grabă şi totul trebuia chibzuit cu înţelepciune şi aşezare în suflet de neam românesc.
Peste dealuri, în Valea Motrului, Tudor era aşteptat de Adunarea Norodului – cea „orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”. Cronicile spun că nu a zăbovit prea mult la mănăstire. Şi-a rânduit scopul şi planurile şi s-a îndreptat cu oştenii spre Padeş, unde era aşteptat de mulţimea de moşneni şi de căpitanii săi de panduri.
Urmăm drumul Voievodului din Vladimir, peste poteci prin umbrele negre ale codrului, şi ajungem pe locul unde, cu mai bine de două secole în urmă, a răsunat glasul justiţiar al lui Tudor Vladimirescu. Urcăm în tăcere treptele monumentului ridicat în amintirea revoluţiei. Privim cu emoţie basoreliefurile sculptate în bronz iar apoi spre depărtările mărginite de zidul munţilor, cu văile şi drumurile pe care au coborât cetele de panduri, de la anul 1821. Fusese un ianuarie dureros de greu atunci. Oamenii nu au pregetat să vină lângă cel care le făgăduise dreptatea. Tudor era tânăr şi puternic, avea numai 41 de ani.
Aici, la Padeş, inimile năpăstuite ale românilor se deschiseseră în faţa aprigului vătaf de plai de la Cloşani, pe care pandurii îl considerau acum conducătorul lor. Mulţi moşneni din Padeş aflaseră de dreptăţile Slugerului şi s-au legat cu sufletul de el, urmându-l în ridicarea la lupta cea mare. Aflat în mijlocul lor, Tudor îi măsură cu privirea, să le umple inimile de încredere în izbândă, neliniştea de pe chipul său să vorbească tuturor despre omul îndrăzneţ şi tenace, hărăzit să-i ocârmuiască în lupta pentru dreptate şi libertate.
În câteva clipe, glasul Domnului Tudor răsuna peste mulţime, peste dealuri şi munţi. „Proclamaţia de la Padeş” intra în conştiinţa pandurilor şi în istoria ţării, prin grai simplu, românesc: „Multă sănătate, fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti!…” Focurile fumegau, adunarea încremenise. Din şaua calului, cuvintele Domnului Tudor, sculptate azi în bronzul monumentului, înflăcărau inimile şi conştiinţele celor ajunşi la marginea răbdării.
Îndemnul Comandirului clocotea de nedreptate: „Veniţi, dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum suntem făgăduiţi. (…) Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”.
Proclamaţia de la Padeş a declanşat lupta poporului pentru dreptate, slobozenie şi mai buna chiverniseală a ţării. Despre adunarea norodului au aflat repede toate cancelariile imperiale ale Europei. Lacrimile revoluţiei încep să curgă şi se pare că şi astăzi, după scurgerea celor două veacuri, ele nu s-au mai uscat în ochii multor pădeşeni şi români.
Din acea zi a marii adunări a pandurilor olteni, conducătorul revoluţiei era recunoscut a fi Domnul Tudor, cel ales să lupte pentru dezrădăcinarea răului şi încetarea robiei, pentru repunerea ţării în drepturile ei străvechi, pentru împlinirea propriei făgăduinţe către popor: „Eu nu caut ceva pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani, care au rămas cu desăvârşire goi din pricini ştiute (…) nu mai este însă cu putinţă ca poporul să sufere şi de aici încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui…”
Prin lupta şi jertfa sa, Tudor Vladimirescu a determinat schimbarea rânduielilor în ţară. Dar samavolniciile şi nedreptăţile nu s-au stins în totalitate atunci. Ele continuă să nemulţumească şi azi viaţa românilor.
