La o distanţă foarte mică de locul în care îşi răcoreşte fruntea în apele Dunării, înainte de a săruta Dunărea, arcul muntos carpatic ne lasă impresia că se opreşte un pic în ţinutul cuprins între Olteţ şi Motru, pentru a mărgini şi a proteja mărinimos, se pare, după câteva clipe de sfat celest, Gorjul. Apoi, se hotărăşte să străjuiască spre nord şi spre nord-vest acest judeţ blagoslovit cândva de Dumnezeu cu o minunată zestre naturală cu serioase dimensiuni ocrotitoare pentru viaţă, peste care răsfrângerea vremurilor a presărat deopotrivă şi bine şi rău.
Acest teritoriu, hărăzit cu munţi îmbrăcaţi în pajişti şi păduri înalte şi puternice, din care se scurg la vale şiruri de ape limpezi şi curate, în zbateri cristaline şi mirifice înveliri de şuvoaie, prin vaduri şi bulboane, fost-a să poarte numele de Gorj, care, după traducerea conţinutului slav al cuvântului, înseamnă Jiul de Munte sau Jiul de Sus. Răsfirarea de pârâiaşe, pâraie şi râuri se pierde spre zare, printre dealuri, colnice, şesuri şi păduri, în văi pitoreşti şi în vuietul undei călătoare, legănătoare de dor, de gând şi amintiri nepieritoare.
Uimitoare şi rară, această ramificare geografică împlineşte miraculosul arbore al apei slobozite din puzderia de izvoare răsărite sub cerdacurile din Parâng, Vâlcan şi Godeanu. Un arbore inedit, ale cărui seve udă glia şi întreţin cu viaţă acest pământ dăruit cu fel de fel de ofrande. Aflat între Cerna, Polovragi şi Ţânţăreni, Gorjul este un neobişnuit şi enigmatic triunghi de energii şi mistere, unde curgerea existenţei este un dar al rămurişului de ape şi străluciri de soare orânduite de divinitate peste trupul judeţului cu umeri de munte.
Doritor de lumină şi rareori pofticios la revărsări, alteori neglijat între genuni de piatră pentru a zâmbi limpede privirilor pline de mirări, cu câţiva ani în urmă, Jiul îşi întuneca în cărbune albia, foarte aproape de izvoare şi puţin înainte de a ferăstrui zidurile reci ale Carpaţilor, între Polatişte şi Bumbeşti, pentru ca, apoi, să se-ncaiere un pic în ciuturi de oţel şi să amuţească-n lacuri de acumulare, la Vădeni, Tg-Jiu şi Sărdăneşti. Hărăzit şi el, aidoma altor râuri ale ţării, să stăruie mai apoi, tot mai mult, pentru civilizaţia curentului electric, în slăvile turnurilor de la Rovinari şi Turceni, tumultuosul râu se lasă în cele din urmă, anevoios şi neîmpăcat, la vale, mai puţin istovit de zbuciumul călătoriei, dar destul de supărat pe ciudăţeniile secetei cinice dinspre sfârşitul mileniului doi şi debutul mileniului trei, neînduplecat de dorul după clipa de luciditate omenească ce avea să-i limpezească unda, surprinzându-i cu fericire pe oamenii locurilor mângâiate de albia-i legendară.
Arbore vital al Gorjului, cu multe ramuri trainice, purtătoare de fior rece şi cristalin, pe numele lor Motru, Tismana, Bistriţa, Gilort sau Amaradia, în propria-i tânguire, Jiul uită de trufia şi ignoranţa omului, peste care se revarsă acum imperturbabilă mânia Domnului. Râul luptă ca un ascet cu setea ţinutului în formă de inimă, udându-l de la nord la sud, ca un arhanghel vlăguit de puteri, dar învingător, până la finalul cursului său şi, apoi, până la reîntoarcerea la stele.
Nevolnicia şi neîmplinirea l-au adus pe om într-o neimaginată dramă a vieţii sale, nevoit fiind să se lase, ani la rând, captiv secetei pustiitoare, într-un judeţ peste care-şi duc cobiliţele pline atâtea drumuri de ape. Pe firul lor, mare minune ar fi fost să se fi ridicat în timp salbe de lacuri, cascade de baraje şi multe alte zidiri trebuincioase unei vieţi liniştite şi sigure, plăsmuiri ale firii înţelepte şi-ale implicării prin dăruire şi muncă statornică, frumos modelatoare, care să împrospăteze, să îmblânzească şi să umanizeze mediul, să îmbogăţească şi să uşureze traiul, apărând vieţuirea în acest ţinut, altfel, bine orânduit de Dumnezeu.
Şi în Gorj, nimicnicia, dezordinea, atavismul şi parvenirea au lăsat să zburde măcelul prin păduri, cazmaua şi cupele excavatoarelor s-au dezlănţuit prin îndiguiri şi maluri de ape, exploziile s-au îmulţit repetându-se prin viforul albiilor; toate acestea generând săvârşirea de fapte necugetate, care au răvăşit şi a mutilat natura. Blestemul lacurilor secate şi al celor nenăscute, blestemul pădurilor răstignite pe genunchi de munţi şi în pungile de arginţi ale gugumanilor nesătui de avere, blestemul apelor văduvite de peşti argintii şi cel al fântânilor părăsite şi uscate de lacrima izvorului, umplu azi cu amar şi suferinţă viaţa vietăţilor.
Trândăvia şi ura viscerală a unor nemântuiţi au subţiat prietenia dintre om şi mediu, dar n-au surpat zidirea binelui şi armoniei. Dacă este să ne aducem aminte, vara anului 2000 a fost anotimpul în care disperarea s-a potopit peste spirite şi oameni. Năduşelile sufocante ale acestui anotimp au fost cauza care reaprins gândul raţional şi fecund, reîntrupând forţele celor ce urmau a sfredeli stânca şi huma, căutând prin zidirea de noi fântâni adâncurile umezi, în răsăriri de apă, pentru a îndepărta ariditatea de sub cerul învăpăiat cu flăcări sălbatice de soare neprietenos.
În toată această perioadă, prin înalturi albastre zburdau cohorte de nori negri fără a cerni ploile, care să alunge supliciul. Forţele divine le înturnau departe, spre alte zări, spre alţi oameni, mai truditori, mai îngăduitori şi mai iubitori de mediu.
La aceeaşi vreme, undeva, la Padeş, pe vatra unui fost lac construit întru blândă şi roditoare dăinuire cu natura, dar sacrificat după numai un deceniu de existenţă de câteva minţi tulburate de ură şi răzbunare, lângă un fir de izvor crescuseră ici-acolo mărunte smocuri de iarbă verde. Restul câmpului fusese pârjolit de arşiţa nemiloasă a verii. Acolo, ca în bejenie, Mama Domnica îşi purtase calul înfometat până-n gura izvorului. A legat priponul lângă apă, aproape de firul ierbii verzi şi s-a retras spăşită spre sat. Nu a vrut să mărturisească nimic, dar în ochi i se zărea dorul după lacul de altădată, cu maluri răcoroase şi pline de verdeaţă, unde Roib al ei rumega toată ziua iarbă crudă din îndestulare.
Iată de ce este trist că, aici, pe un areal împânzit de-atâtea ape, răul şi patimile vechi ale localincilor, cuibărite adânc în atitudini şi fapte au nevrednicit omul şi-au aruncat în necunoscutul timpului un posibil paradis, în care frumuseţile şi bucuria de a trăi s-ar fi regăsit în prăvăliri de valuri, baraje în cascade, canale şi oglinzi de ape, grădini de vis, parcuri şi arteziene care să înnobileze şi să înfrumuseţeze viaţa. Au rămas însă pe aproape, printre noi, ofilindu-ne gândul, dorinţele şi micile mulţumiri, tot felul de griji, disconfortul unui mediu sufocat de poluare, o viaţă pândită de aproape de sărăcie şi nelinişti, în care speranţa şi idealul de mai bine şi mai frumos se sfârşesc încet şi sigur.
Ce păcat că, într-un judeţ dăruit cu ape şi păduri, cu pajişti şi munţi, cu dealuri şi lunci, norii zac în ceruri, blestemu-i pe pământ, iar suferinţele rămân tot mai mult în viaţa oamenilor! De aceea, minţile limpezi se tot întreabă: „Vom reuşi, Doamne, să avem apele cu noi? Să împlinim bunăstarea? Să rostuim raiul pe pământ?”
Viitorul poate fi şi generos, aducând răspunsul mult aşteptat. Vrea împlinirea, cred, dar ne mai cere ceva. Ne cere să scoatem deşertul din inimi şi moliciunea din braţe! Să zburde gândul şi să lucreze mâinile! Să vrem, să facem Gorjul de mâine, Gorjul oamenilor buni şi aşezaţi responsabil în vatra strămoşească!
