IMAGINI ÎN CUVINTE În vraja pădurii de mesteacăn

 3,004 total views

            Te-ai întors iarăşi acasă, lângă pădurea de mesteacăn? Mă întreba într-o zi însorită a acestui octombrie Neica Serafim, pădurarul din plaiul Cloşanilor, recunoscut în sat pentru strădaniile de o viaţă în folosul codrilor înalţi ce înveşmântează acest ţinut de basm. Nu ne întâlniserăm de ceva vreme. Doar ce trecuserăm puntea peste şopotul Motrului şi ne opriserăm niţel în poiana de sub cornete, pe Valea Lupşei, spre Brebina şi Ponoare. Îi atinsesem sufletul oarecum cu admiraţia mea feciorelnică faţă de pădure, înainte să ne aşezăm la taină într-o margine de drum, pe butucii de la masa tihnei desprinsă cu joagărul din trunchiul unui stejar secular.

Aici şi-a deschis bătrânul gândurile cu amintiri şi legende. Aici, sub culmile vălurite de coroanele împodobite în nuanţe tulburătoare de galben şi roşu, în culori cu care mestecenii pot să se laude an de an, aproape toată luna lui octombrie. Până când se resemnează pe anotimpul care le dăruieşte atâta frumuseţe şi unicitate şi rămân peste iarnă ca nişte străjeri biciuiţi doar de iureşul viscolelor, însă remarcaţi în năframa de ramuri cenuşii a versanţilor prin albul solitar al trunchiurilor învelite de puterea luminii.  

Stăm la poveşti pe butucii scufundaţi în firul ierbii neatins încă de fiorul primelor brume. Încercăm să desluşim chemarea pădurii, să înţelegem câte ceva din suferinţele ei adânci. Aş vrea să ne deschidem larg braţele noastre, să îndepărtăm orice tăiş de la tulpina lor, să le atingem cu palma pe tâmple pentru a le citi neputinţele. Privim meditativi spre inimile lor şi vrem să le salvăm perenitatea. Dinspre vatră de văi, ies la deal săteni  împovăraţi cu legături de uscături doborâte de vânt. Străbat potecile acoperite de foşnetul toamnei şi se pierd încet pe uliţele satului. Ramurile uscate doborâte din fagii bătrâni se însufleţesc apoi în vâlvătăile focului din sobe şi-n căldura caselor, în nopţile viscoloase ale iernii. Şi aşa, zi de zi, la gura sobei vedem cum arborii, îmbătrâniţi, îşi prefiră anii în cenuşa ornicului din fiecare casă.

Privim spre corola autumnală a munţilor şi rămânem încântaţi de imaginea pădurii de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul, dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Parcă îi simţim respiraţia, mestecenii zâmbesc şi parcă ne fac cu mâna, lasându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziş limpezimea divină a albastrului ceresc. Au rămas acolo, răstigniţi pe plai, pătuiacul cu fân rostuit pe furcile frasinului dintre coloane albe de  mesteceni, ca o dulce amintire de vară, şi izvorul agăţat de lespezi, ca un gând de fericire ce nu se termină niciodată. Şi-au mai rămas acolo pe povârnişul muntelui sufletul şi dorul sătenilor, şi fluierul ciobanilor, şi hăulitul băciţelor înveşmântate în cămeşe albe pe care şi-au cusut cu mâinile lor râuri şi ponoare cu mesteceni aleşi din mărinimia toamnei din păduri.

Dincolo de strălucirea ochilor podidiţi de amintiri se zăresc trunchiuri golaşe de fag de pe care frunzele s-au desprins spre taina crângului, triste şi îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung. Doarme petrecut bradul în acoperişul casei, sub care ne retragem în toiul lui iunie să ne ferim de vâlvora arşiţei şi ne aducem aminte cum ne stingeam setea cu sucul cireşelor amare culese din ofranda sălbaticei păduri. Dincolo de cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa, uşa bunelului de la ţară!

Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne cutreieră visele. Şi scândura din care bunicul a construit carul pentru boi şi-o parte din pitorescul copilăriei noastre. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi fusul care transforma caierul cald în firul pentru ţesătură de macaturi şi scoarţe. Şi crucea din treacăt de drum şi viaţă. Şi câte alte lucruri dăruite omului de pădure, am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană. Mi-am dat seama că rugămintea pădurii este aceeaşi, ca acum o sută sau o mie de ani. Să o protejăm, să nu o atingem decât cu tăcerea ochiului, niciodată cu barda şi nici cu securea!

Încep de azi a rătăci tot mai puţine frunze prin pădure. Şi pe Piatră, şi-n Gorganul, şi pe Tihomir, pe Culmea Cernei, spre Capra şi Dobrota, peste tot ţinutul cuprins de miezul toamnei. În buimăcia timpului şi-n negura deasă a văilor, crivăţul îşi slăbeşte încet chingile. Copii nevoiaşi mai adună crengi pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri pustii ne răresc paşii spre templul copacilor fără frunziş, fără păsări, fără cântec. O ciută păşeşte speriată peste ogaşul înfundat de frunze adormite şi se lasă cuprinsă de adâncimea codrului părăsit de freamăt. Nimic nu vrea să ne spună pădurea despre iubirile de astă vară. Ce ar putea iarna să facă pentru copacii-ncremeniţi de ger, să-ntoarcă din drum tăietorii de lemn! Să nu zdrobească din creştetul lui lujerul lăstarului! Să lase-n picioare copacul cel viu, să ducă la foc copacul pustiu, cel dus şi lovit de boală şi dor!

Soarele coboară timid spre buza orizontului. Vorbele pădurarului sunt tot mai încărcate de preţuire şi respect pentru pădure. Printre ramuri, razele-i brăzdează chipul de oştean rămas un pic, să se odihnească şi să povestească. Undeva, sub cojocul gros de frunze căzute din ram, se aude cum creşte pădurea tânără. Ea nu poate spune câte ceva despre zbenghiul copiilor cu tălpile moi prin covorul de iarbă şi lăstarii din vară, de somnul lor lin, vegheat de cântecul privighetorii. De mâinile lor reci şi curate, ca nişte pâraie petrecute prin verdele ancestral al codrului, cu care culegeau chite de fragi din candoarea razelor de lumină.

Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi, să se adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Nu vor aminti niciodată despre tainele iubirilor ascunse în ocrotiri de codru. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori şi-n ochi de frunziş tandre mărturisiri de inimă şi gând. Privirea şi surâsul pădurii de mesteacăn rămân în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă. Neica Serafim se opreşte în poarta casei, sub umăr de costişă, în pridvor de dor. În curând, paşii lui vor face cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci golaşi, să vadă ce mai fac mestecenii. Va afla că în mugurii lor sunt frământări de blândă primăvară! Şi se va bucura din nou!