IMAGINI ÎN CUVINTE Gânduri de primăvară

 2,503 total views

            Ce prădalnici am ajuns! Suntem orbiţi după bani, avere şi putere. Nimic nu mai vedem în jur, nimic din cele lucruri, podoabe şi nevoi simple, care dau tot farmecul vieţii. Ipocriţi şi trufaşi, vicleni şi grăbiţi, nedrepţi şi pătimaşi, călcăm orice în picioare, numai să ne fie nouă bine, după dorinţele, interesele şi cârdăşiile noastre. Nu observăm cât de clară-i lumina soarelui, nu simţim căldura lui, zburăm dintr-un colţ în altul al lumii, păienjeniş de avioane-i  văzduhul, mult tanăt peste orizont, emisii toxice şi praf de Sahara peste noi! Nu ne interesează cât de albastru-i cerul, dacă respiră adânc şi sănătos planeta, dacă ne trăiesc sau ne mor semenii, doar noi, noi peste tot într-un sălbatic egoism şi nimic altceva!

            Se zvoneşte că o forţă augustă şi ascunsă stăpâneşte lumea, că din gândul ei meschin iasă prăpădul. Suntem prea mulţi, nu-i pasă de noi toţi. Hapsâni să prindă-n conturi totul,  ei răscolesc Pământul în lung şi-n lat, că încă este teafăr şi bogat. Se-ntid de la apus la răsărit, din nord în sud e tot al lor, doar pânza lor e cea mai bună, nu vor să vadă cât de plăpând şi mătăsos e borangicul nostru. Ei ne trimit din ceruri suliţi de năduf, de ne usucă grâul în văzul larg de-ogor, pământul nostru-i uscăţiv, deşertic, doar grâul lor e pâinea cea mai bună! Şi mărul nostru putrezeşte-n ram, doar mărul lor sclipeşte în vitrină! Mai an de an ne prinde bruma-n prag de primăvară, cireşii-n flori adesea-ncărunţesc! Le ducem dorul fructelor în vară, cireşe mari ne-aduc prin pieţe, ei, străini de plaiul românesc! Sunt bune şi-ale lor, dar ştim noi oare de ce-s aşa de mari şi rotunjoare? Să fie de la blândul soare? Ori sunt aşa de soi şi bine crescătoare!

            Ne-am dezvăţat să mângâiem pământul, să ocrotim a frunzei blândă strălucire, să dăm tot dreptul verdelui prin ţară şi al izvoarelor val limpede să-l binecuvântăm. Să retrăim al primăverii inedit spectacol, cu sufletul, cu gândul şi ritmul sfânt al muncii, să răsădim în brazdă sâmburi pentru trai. Să-mpădurim în pripor brad şi pin, să crescă iar pădurile în orizonturi de ţară-nzdrăvenită. Să urce codrul teafăr peste plaiuri, zăpezile să-mbogăţească râul! Şi valul alb să treacă să izbească ale turbinelor ciuturi de oţel, lumina clară şi curată să scoată nopţile din sate şi-a vieţii taină să sporească, şi taica şi nepoata să se fericească!

            Revin acasă, lină primăvară! Mama-i în poartă, încă mă primeşte. E în etate, la a optzecişicincea primăvară, cireşu-n prispa casei o-nsoţeşte. Păşesc prin vatra veche cu pas adânc în iarbă, copilăria se mai vede pe uliţă, dincoace de bunar. Pe-aici trece poteca pe care au şiroit-o anii şi grijile, şi bunii, şi străbunii, aici se ridica în gard nucul cu braţele-i grunjoase, de care ne lega tata ţuţaica, din chinga ţesută de bunica în război. Ce chiot, şi joc, ce dăinăuş! Eram copii, o droaie, răsuna valea de glasurile noastre. Nu ne trecea nimic prin gând să strice jocul, copilăria era dulce şi veselia curgea-ntruna, pe vale, pe deal, prin poiene, pe mal de râu şi pe răzoare.

            Mă-ndeamnă mama să urc dealul, cu ea, mai către codru. Să fie mai aproape de pădure. Să asculte cântând cucul. Credea că nu mai prinde să-l audă. În primăvara aceasta, i se pare că sunt mai puţini cuci ca altădată. Demult răsuna valea de cântecul lor frumos, erau foarte mulţi, se-ntreceau în cântat. Cânta unul în Cracul Lacului, îi răspundea altul din Măgură, se-alătura altul în Pârva şi, uite-aşa, se întregea concertul cucilor. Acum, rar îl mai auzi cântând, în zori sau spre amurgul zilei. Să-l fi oprit zăpezile astea hoinare de primăvară ori altă pricină să-l ţină din cântat? Se întreba neliniştită mama.

Îmi face semn să o urmez pe cărăruia bătută de paşii ei prin iarba crudă care a început să se înalţe. Ne oprim în boldul dealului, să desluşim depărtările şi să trezim amintiri. Îmi dau seama că am uitat să ne bucurăm de lucurile mărunte, care ne fac frumoasă viaţa. Mama admiră gingăşia păpădiilor galbene pe care le adună de leac, să-şi mai aline câte-un junghi. Lângă noi sprijină cerul gorunul zvelt şi rămuros prin care a trecut de două ori trăznetul, fără să-l doboare. Lângă el e teiul, falnic înfrunzit, care înmiresmează tot dealul în zori de vară. Mai aproape, în piept de poiană, s-a înzdrăvenit castanul plantat de frate-meu acum trei ani. Şi braduţul din apropiere îţi întrece brâul. E solitar şi verde. Creşte liber şi sănătos sub geana munţilor. Va domina cândva împrejurimile! Dincoace e pădurea de arţar şi arţărişul des, în care la vreme de ploi şi căldură, se înfiripă raiul ciupercilor. Şi via şi-a rotunjit căpuşele, e semn bun, zice mama, la toamnă vom culege struguri şi vom face vin rubiniu.

Peste vale, din costişa Padinei, de sute de ani, Fagul lui Mihnea veghează depărtările. Se zăresc încă umerii culmii din care ne coboram la vale cu şindrila, alunecând pe iarba aspră şi uscată din verile cu arşiţă mare. Ne strângeam aici toţi copiii din Valea Moregilor. Parcă se aude şi acum copilăria, veselindu-se, peste vârfurile pădurii de salcâm aflată în aşteptarea  miracolului floral şi-al albinelor culegătoare. Dincolo de creştetul dealului e Conacul lui Cataramă, renumit pentru zvâcnetul năstrapilor din sclipetul vinului ce-l păstra în buţile din doagă de stejar, chiar aici în sufletul viei. Mai jos, în pinten de Măgurici, reîntâlnim Fântâna lui Muică, unde Domnul Tudor se întâlnea în vremuri de răstrişte pentru ţară cu căpitanii săi de panduri – Gârbea, Iosam şi Zoican, veniţi tocmai din plaiurile Prejnei.

Retraşi din amintiri, coborâm agale spre casă. Mama îşi aduce mai greu paşii. O apasă povara anilor, dar zâmbeşte mulţumită! Nu mai sunt cireşii uriaşi în care ne căţăram după gustul fructelor şi ne lăsam uneori pe poale, alunecând pe crengi de ne agăţam cămăşile lungi în aracii de la vie. Fuseseră plantaţi şi crescuţi de Tătucu, bunicul dinspre tată, să se bucure copiii de cireşe. Erau gustoase şi zglobii în obraji, pietroasele de iunie. Timpul şi bătrîneţile i-au prăvălit, în locul lor, se ridică acum alţi cireşi, pentru alţi copii. Aşa era atunci. Era o sărbătoare să te urci într-un cireş, să culegi cireşe dulci şi curate, să te bucuri de aroma lor. Zburdam şi alergam cât era valea de lungă, pe dealuri şi prin păduri, prin apa vadurilor, pe pârâuri şi albii de râu, cu mâinile pe sub răgălii după peşti şi raci. Eram imuni şi antrenaţi, habar nu aveam de molime planetare care să ne tulbure viaţa şi să ne închidă în casă. Eram copii liberi şi sănătoşi!

Ce albastru şi liniştit e cerul la Padeş! Nicio dâră de avion nu brăzdează bolta satului. Oamenii sunt acasă, dar fiecare în grădina lui. Se mai întâlnesc din priviri, dar şi prin puterea cuvântului.  Se lasă atinşi de razele primăverii, de firul ierbii şi de miresmele merilor în floare, doar de acestea. Mulţi le-au uitat. Neica Gheorghe trece spre casă, cu toporâştea sapei pe umăr, vine de la ogor, are optzeci de ani şi nu se lasă de muncă. Câţiva copii, mult mai puţini ca odinioară, joacă pituluşul în faţa dealului. Privirea din ochii limpezi şi surâsul lor strălucitor glăsuiesc despre liniştea jocului copilăriei, despre pacea şi frumuseţea vieţii. Ceilalţi săteni sunt fiecare cu treburile. Dar şi cu grija pentru siguranţa familiei. Se mulţumesc cu ce au, cu mângâierea cerului şi trilurile păsărilor.

Îi vezi păşind tăcuţi şi calmi prin raiul primăverii. Se menţin în rosturile lor, rostuindu-şi cu grijă nevoile. Se perindă cu treabă printre straturi şi haturi, însămânţându-şi ţarina, din care vor culege rodul. Nu li se pare că au pierdut o primăvară, dar simt că nu mai este ca până acum. Sunt încercaţi, dar nu se tem! Vor învinge şi de data aceasta. Departe le sunt copiii, dar ei îi poartă în suflet. Va veni şi clipa revederii de aproape, clipa îmbrăţişării de mamă, de tată, de băiat, de fată, clipa împrimăvărării vieţii cu bucuria normalităţii.

Până atunci, să lăsăm cuvintele să zboare, să ne ţină aproape şi să ne primenească spiritul. Să fim mai buni şi să învăţăm din suferinţele planetei, să iubim viaţa şi să dăruim cu viaţă natura, să înnobilăm speranţa şi să o menţinem nepieritoare. Să respirăm aer crud şi binecuvântat!

Priviţi, liliacul de la poarta mamei a înflorit! Parfumul şi culoarea florilor ne alintă sufletul. Primăvara e acasă! Primăvara trăieşte frumos! Primăvara ne învaţă şi ne ocroteşte! Întoarceţi-vă la lumina şi minunile ei! Urmaţi-i paşii, oameni buni!