Decembrie încearcă să se aşeze convingător peste sat, dar încă mai stă pe gânduri în templul vremii, să-şi rostuiască o parte din rânduielile vieţii şi tradiţiilor anotimpului alb. Mai deunăzi, toamna fusese hotărâtă să plece, dar şi-a mai uitat câte ceva şi se mai întoarce uneori din drum să-şi mai ia cu sine din podoabe, din amintiri şi frământări.
Luna lui Undrea s-a oprit deja pe uliţa satului. E cam întunecată la faţă, tristă şi tăcută, de parcă i-ar lipsi unele din bucuriile şi darurile pe care şi-ar fi dorit să le aducă pentru lumea plină de atâtea aşteptări. Dintre toţi sătenii, copiii sunt cei care îşi doresc cel mai mult să admire vânturarea norilor în steluţe de zăpadă mii şi mii, să se umple costişa de omăt, să zburde apoi în veselia neaoşă a săniuşului!
Se pare că zăpezile întârzie undeva, într-un loc fără vedere, undeva prin depărtări de basm. Sunt sechestrate prin nemărginiri de nevolnicele porniri ale anotimpului. Cerul este încă sărac, norii albi nu au învăţat să ningă iar munţii parcă au obosit de dorul iernii. Au strâns în chingi de gheaţă izvoarele, să prindă soarele în străluciri de ţurţuri. Au trimis spre zări vânturile să întoarne norii grei, să risipească peste culmi valuri de nea ori lacrimi de ploaie, să susure iar râurile şi să-nflorească bucuria de a trăi într-o lume cu freamăt de viaţă binecuvântată, luminoasă şi mulţumitoare, fără griji ancestrale.
E prea devreme printre noi, câteodată, primăvara! Surprinsă câteodată de reveniri rebele de vânt cald, iarna îşi ţine încă zăpezile în templul gerurilor. Prea multă gâlceavă este în cetatea anotimpurilor. Se întâmplă să te întâlneşti cu primăvara în miezul iernii, să foşnească ninsoarea peste florile primăverii. E vară în sufletul lui martie şi în bobul lui octombrie. Şi câte nu-s în rostul lor? Aşa s-au amestecat de rău vocile şi obiceiurile vremii, încât naturii îi vine tot mai greu să-şi afle liniştita-i cale iar omului, tot mai îndepărtate îi sunt tihna şi frumuseţea traiului.
Îl reîntâlnim pe Neica Victor, la cei optzeci de ani ai săi, cu ochii scăpătaţi şi multă umbrire în priviri, căutând orizontul, cu sudălmi încoace şi-ncolo, că prea sucită-i şi vremea asta. Tace câteva clipe, să-şi ostoiască năduhul, şi tot el ne aminteşte că această neorânduială a anotimpurilor se trage din imprudenţele şi lucrurile nefireşti ale omului fără suflet şi măsură, ale celui lipsit de credinţă în Dumnezeu şi fără de cumpătare pentru tot ce ia din prinosul naturii. Iată de ce el se întreabă şi ne întreabă de multe ori!
Unde-i izvorul pur, curat şi luminos? Dar strălucirea râului limpede, vuind să sune valea? S-a stins pentru o vreme ochiul fântânii! Multe frumuseţi şi rosturi îl ocolesc pe omul neprietenos. Suntem în decembrie şi iarna nu este acasă, cu toată fala ei obişnuită. Îngheţat şi gol şi însetat se arată firul grâului. Mâhnit şi istovit este ogorul neîntroienit de leagănul ninsorilor. Abia se trage printre pietre înalte Motru, râul stors de seceta tenace a verii. Nepieritoare şi tăcută rămâne valea răsunătoare de altădată.
Numai în fotografii se mai văd urmele pline de poveste din adâncimi de nămeţi din iernile pline de sănătate din anii copilăriei noastre. Neclar este orizontul spre care mai zboară şi cocostârcii albi, rămaşi peste bălţile din Padeş. Ei au rămas aici, înfruntând frigul şi desfidând neputinţele anotimpului, în preajma zăvoaielor dăruite încă cu oglinzi de ape şi umblet de peştişori.
Coborâtă de curând peste crestele Godeanului, iarna a albit culmile munţilor, îmbrăcând genunile de piatră ale Carpaţilor uitaţi de belşugul şi fastul nămeţilor înalţi de altădată. E nelumească vremea acum!
Zborul fulgilor întârzie să revină pe Valea Moregilor, mai aproape de oameni. Sunt prea multe pulberi stricate în aer, aripile zăpezii ar înnegri în dansul lor molcom până pe uliţa satului şi astfel nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea. Se pare că este un gest ce se împotriveşte trufiei omului, prea nerăbdător şi frenetic în acest început de mileniu.
Cantonarea iernii în cetăţile şlefuite de tăişul viscolelor şi încremenirea îngheţurilor, undeva pe genuni de piatră din Şarba şi Oslea, în orice altă întemeiere robustă a munţilor, este un avertisment al existenţei rouste şi statornice faţă de nelegiuirile din lumea trecătoare, în care omul încă nu-şi regăseşte orientarea spre binele universal.
Rămânând în ţinutul lor paradiziac, protejate de zei, purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa. Şi aşteaptă acolo, sus, în munţi, departe de pornirile omului răvăşit de îndrăznelile timpului modern. Prea prins de vânzoleala cotidianului buimac, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a acestuia faţă de modul în care natura picură cu discreţie reproşurile lămuritoare pentru hoinăreala lui nechibzuită.
Nepăsători la aceste semnale şi prinşi de iureşul unui elan neiertător, mulţi dintre semenii noştri cad în păcatul înavuţirii insidioase, sfidând preceptele ordinii divine. Nici refugierea în sine, departe de măsură şi echilibru, de implicarea tuturor, nu trece de ochiul justiţiar al lumii neprihănite. Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor grâul pământului, de ce setea ţarinii e de nepotolit, de ce pârtia satului este pustie şi săniuţele-s în podul caselor, de ce-i nefiresc jocul copiilor noştri!
Iată de ce aceste plaiuri nu mai pot fi patria celor patru anotimpuri!
De aceea, iarna s-a retras o vreme peste vârfuri albe, de unde ne mai face semn cu mâna, spre întristarea celor de bună-credinţă. Se vede că iarna nu mai are încredere în noi. S-a resemnat şi nu mai are curaj să treacă pragurile lumii noastre. Nu îşi mai doreşte să afle că ar mai putea primeni ferestrele şi sufletul satelor, nu-i plac preţiozităţile ascunse ale vieţii moderne, care-i pândesc în rău puritatea!
Şi s-a hotărât să ningă sus, la munte! Iar, în sat, pe vale, copiii se întorc din dor şi întreabă: „Bunicule, mai ninge pe la noi, cum ningea pe la matale, când erai copil? Şi tataia, blând şi răbdător, îi linişteşte cu vorba-i domoală: „Uşurel, copiii moşului, mintenaş ninge şi la voi!”
