Trecuse timid zefirul peste Valea Bistriţei, era pe la început de mai, cocoşul se rătăcise pe la fereastra casei cu tindă şi pridvor de lemn. Ce dimineaţă senină şi înaltă! Prin aerul crud al văii, vestitorul gospodăriei îi şoptise copilului că e vremea să plece la treburile lui. Se trezi cam morocănos, îşi răcorii faţa în vălăul de sub uluca fântânii cu cumpănă, puse ceva bucate pentru gură în săcuielul de pe unmăr şi scoase oile la drum.
Sub mângâierea zorilor limpezi, pânza de rouă se lăsă cutreierată de pasul mioarelor. Încercând creştetul ierbii, ele puseră stăpânire pe împărăţia zăvoiului. Radu Nicolae rămăsese în pridvorul larg al casei, cu ochii lipiţi de zariştea cătunului. Micul păstor, vrednic urmaş al neamului său bine întemeiat în biografia satului, se pierdu undeva, pe răstoace, între îngemănarea soarelui cu apa. Era o fire înaripată, ambiţios şi ager, Costel, acest băiat al lui Bejuică.
Îi plăcea să meşterească întruna, nu avea astâmpăr deloc, mereu încerca să găsească el ceva cu care să intre în curgerea vremii. De multe ori rămânea stană de piatră pe malul râului, privea insistent, privea mereu. Căuta în adâncimea crângurilor înalte. În dulceaţa grădinilor împodobite cu câmpuri de flori. În şoapta lungă a Bistriţei misterioase. În firul apei, mângâind cu gândul său isteţ umerii bolovanilor adormiţi în albie.
Urmărea şi căuta până şi în silueta păstrăvilor înălţaţi în zbor prin ferestrele curate ale vadurilor. Asculta mereu cântec de ape din cântecele de basm ale Bistriţei, în care murmurau răstălmăciri din lupta cu vraja munţilor, cu încăpăţânarea mută a stâncilor învăluite de freamătul înalt şi blând al pădurilor zvelte, cu glasurile semeţe ale ţapinarilor şi corhănitorilor de lemne din piept de munte.
În toiul zilei, copilul îşi scoase de la brâu briceagul. Din câteva crestături în salcia zăvoiului îşi meşteri un fluier. Apoi, cântecul umplu zăvoiul. Degetele subţiri şi mici, prefăcute-n aripi, atingeau uşor ochiul lemnului. Cântecul cobora în vuietul râului horind aici, cu unda plină de vibraţii scăpate din tăcăitul legendar al pivelor, cu huruitul pietrelor de moară şi glasul ciopoarelor ieşite-n primăvară la păscut.
Ca o fărâmă de eternitate, cântecul lui rămase la Hobiţa. Altfel cum ar fi fost reascultat de sculptor, la o neaşteptată revenire acasă, când inegalabilul Constantin Brâncuşi a spus: ”Cât aş dori ca operele mele să fie şlefuite de mişcarea apelor. Ce forţă magică are natura!”
Mulţi au încercat să fure ori să stingă acest cântec feciorelnic. Numai că, naşterea lui în chiar neastâmpărul unui zbor de vis l-a oprit în cerdacul din Hobiţa, la horele din vatra satului, în toate anotimpurile petrecute prin zăvoiul Bistriţei, apoi, în viaţa şi opera marelui artist. Prin talent, stăruinţă, suferinţă şi statornică iubire de frumos, cântecul se opri aici, într-un sat de români din Hobiţa Gorjului, şi nu se pierdu aievea, peste arcadele măreţe ale lumii.
La Hobiţa, sacrul a rămas acasă. Într-un spaţiu în care nu se pătrunde decât cu sufletul. De aceea, spre zăvoi, se mai aude din când în când câtecul de fluier mlădios meşteşugit din trup de salcie, se aude cum copilul genial încerca să cucerească eternitatea. Aflaţi în preajma acelor locuri de poveste, se pare că răsună spre noi adieri din glasul acela bland şi firav al fluierului fermecat de sufletul lui, al lui Costel al lui Radu din Hobiţa. Era aşa de frumos cântecul, de îţi venea să crezi că, acum-acum, marele Brâncuşi este acasă!…
