Continuăm periplul nostru privitor la satul Stejerei, așezare dispărută din comuna Câlnic, cu speranța că demersurile cu acest subiect vor continua pentru păstrarea, cel puțin, a amintirii unei așezări cu oameni harnici și gospodari. Mineritul a fost un factor important în dezvoltarea zonei și a țării dar la Stejerei, ca în majoritatea zonelor miniere din Gorj, a frânt brusc și iremedial viața unor comunități. Paradoxul, Găleșoaia sau Stejerei, ca să amintim doar cele două sate cu trecut comun, spre deosebire de alte localități din acest areal geografic, s-ar fi dezvoltat și ar exista și în prezent dacă nu plateau tributul suprem către minerit. Felicitări tuturor celor care fac eforturi, inclusiv în online, să păstreze amintirile și dovezile unui trecut important.
Așa cum am văzut în ultimele săptămâni, am avut satul Stejerei și am avut comuna cu același nume, dispărută mult mai devreme. Au trecut mai multe decenii din momentul când satul Stejerei a fost sacrificat pe altarul ”aurului negru”. Comuna Stejerei, potrivit informațiilor documentare, avea la finalul secolului al XIX-lea, o şcoală, 3 biserici de lemn (două construite în anul 1810 şi una în anul 1886; deservite de doi preoţi şi 3 cântăreţi). În preajma Primului Război Mondial, la Stejerei își aveau reședința Primăria, un birou de percepţie fiscală, un post de jandarmi, un post telefonic, erau 3 şcoli și 7 biserici în toată comuna.
Vorbind efectiv doar de sat, aveam de-a face cu o așezare cu oameni de stare medie pentru vremrile de la granița dintre secolele XIX-XX. Astfel, satul de circa 200 de hectare la 1898 număra 180 de bovine, 12 cai, 36 de porți, 30 de oi și capre. Locuitorii aveau 15 pluguri, 18 care cu boi, 15 căruţe cu cai. În acelaşi an, în comună se găseau 3 mori pe apa Tismanei dar și două cârciumi. Și numărul locuitorilor a crescut treptat de la circa 100 la începutul epocii Regulamentelor Organice, la 400 în 1898, 431 locuitori în 1912, 492 locuitori în 1941 și 859 locuitori în 1966.
De-așa vremi se învredniciră….
Zona minieră Rovinari, așa cum o știm astăzi, a uimit pe un cronicar al timpului ca Mihail Pasere, locuitor al zonei, cu munca asiduă, sărbătorile, obiceiurile, serbările și petrecerile, pe care ni le-a împărtășit în mai multe lucrări impresionante. Despre Bălăcești, Rovinari, Roșia Jiu, Pinoasa, Fărcășești, Stejerei și Urdari, cronicarul nota: „Nicăieri nu se cântă şi nu se petrece în ţară cu atâta dăruire ca în acele locuri, şi nu se dăruie omul beţiei clipei cu atâta frenezie până în ultimu-i nerv!”.
În satele acelea de oameni harnici și liberi, a existat o rezistență la ocupațiile de orice fel. Bunăoară, același Mihail Pasere invoca o amintire: „Mumă” – ne spunea coana Marioara, a lui Costică Tatomir, cantorul din Stejerei – „la mine, în hodaia bună, învăţătorul Victor Popescu din Valea cu Apă, şefu’ partizanilor, în anii 1917 – 1918, şi-a ascuns armele”.
Blestemul cărbunelui
Așa cum am mai subliniat și cu altă ocazie, cărbunele a fost pentru Gorj o binefacere pentru că industrializarea ne-a scos din nevoi dar și un blestem pentru așezările vizate direct din pricina faptului că acestea au dispărut efectiv sub rotoarele excavatoarelor. Locuitorii strămutați trăiesc cu nostalgia vremurilor de mult apuse iar satele dispărute își găsesc locul doar în cartea de istorie
”De mii de ani, lumea acestor aşezări a conştientizat prezenţa cărbunelui din zonă, văzându-i retezul negru – maroniu rămas la vedere prin fragmentările de sub colina malului drept al pârâului ce cobora spre sat dinspre „Crucea lu’ Papuc” şi prin abrupţii „Ogaşului Despii”, situat tot pe latura estică a satului Rovinari; observându-l mai clar la circa un km vest de linia satului Poiana, în punctul: „Lespezi” (plăci de cărbune) formate, urmare „săpăturii” râului Jiu, în malul stâng (acolo, grosimea stratului <la lumină> fusese de peste 15 m!); ca şi sub malul drept al Jiului lângă Biserica din Bălăceşti sau la „Rupturi” (ruptura Jiului) ori în satul Arderea, din fosta comună Pinoasa (numit astfel după solul cărămiziu al dealului vestic <dovadă că acolo – nu se ştie când! – arsese întreaga rezervă de cărbune>). Nu doar văzul, ci şi mirosul specific ori praful preponderent maroniu iscat de pe sol, formând la un loc percepţia „ciudăţeniei” pământului lor, i-a făcut pe oameni mai întâi întrebători, ca – până la urmă – tot ei să-şi zică stăpâni peste „pământul care arde”, numindu-l „sâga” (lat. – pământul care arde).”(Mihail Pasere).
O istorie în cifre
Fiind vorba de exploatarea cărbunelui în Oltenia preponderent prin cariere la suprafață, a fost nevoie de importante suprafeţe de teren agricol şi silvic sau de dezafectarea unor aşezări şi locuinţe. Potrivit datelor puse la dispoziţie de institutul pentru cercetări în domeniu de la Craiova (ICSITPML), până în 1989 extragerea cărbunelui, în primul rând prin intermediul carierelor, a afectat perimetrul a 38 de aşezări rurale şi urbane, a impus dezafectarea sau mutarea a 1643 de gospodării individuale, a unor unităţi economice şi a câtorva biserici şi cimitire. Stejerei, Găleșoaia, Runcurel au fost afectate preponderant în ultimile trei decenii.
Suprafeţe de teren scoase din circuitul agricol au existat în toate localităţile în care a fost şi este exploatat cărbunele la suprafaţă. Astfel, în fostul sat Stejerei (comuna Câlnic) această suprafaţă este de circa 700 ha, în satul Găleşoaia (tot comuna Câlnic) – de aproximativ 120 ha, în satul Ştiucani (comuna Slivileşti) – de 105 ha, în comuna Valea cu Apă, în trei sate (Valea cu Apă, Roşia, Timişeni) – de circa 650 ha, în comuna Mătăsari – de 120 ha teren arabil şi 40 ha de pădure, în comuna Runcurel – de 400 ha teren arabil, în comuna Drăgoteşti – de 80 ha de pădure, în comuna Negomir – de 120 ha teren arabil şi de pădure, în Berbeşti (judeţul Vâlcea) – de peste 800 ha, în Husnicioara – (judeţul Mehedinţi) – de 20 ha ş.a.m.d. Terenurile redate agriculturii sunt puţine şi foarte reduse ca întindere. (Va urma).
Bibliografie:
- Mihail Pasere, Mihail Daniel Pasere, Monografia Rovinarilor:județul Gorj, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014
