Ce minunăţie, să simţi în piept răcoarea divină a dimineţii, undeva, în fereastra munţilor noştri, când ea pare neobişnuit de limpede, luminoasă şi neprihănită. Când susurul izvoarelor este mai clar şi muzica lor poate fi ascultată în linişte, într-o linişte adâncă şi odihnitoare, care vine, vine întruna, ca un val tăcut şi tămăduitor, scoborâtor dinspre inima pădurilor înalte, pline de lăstăriş şi muguri de viaţă. Mirifice strigări de necuvântătoare se aud dinspre desişurile prietenoase ale păsărilor. O căprioară zburdă peste drumul înierbat, pierzându-se în rămurişul codrului.
Privim îndelung spre plaiul Scărişoarei şi simţim cum coboară spre inimile noastre cântecele Motrului. În zbucium de bulboane înspumate, ca un fecior călătorind din rai, râul sare peste stâncării şi se răsuceşte în sforul valului ce-l adoarme pentru lacrimi de stele în oglinda strălucitoare a lacului de la Valea Mare. Zori de august curg pe luciul albastru al apelor, spart din când în când de nălucirea păstrăvilor săritori în zbor, de arcul valului de stropi argintii, strălucitori, adunaţi în această rară plăsmuire a naturii pline de dinamism şi frumuseţe.
Sub tulpina firului de iarbă
Păşesc desculţ prin covorul de iarbă verde şi fragedă întins în poiana de pe mal de lac. Rugul de rouă plânge sub tălpile-mi umede, paşii-mi se cufundă-n valuri de clorofilă. Sub tulpina firului de iarbă, roua dimineţii udă pădurea de iarbă moale, catifelată, mângâind cu lacrimi şi răcoare trupu-mi încercat de-atâta soare. Umblu-mpresurat de peisajul genuin şi fermecător, calc stingher prin suflete de pajişti simţind pe fiecare tulpină de neuron atingeri de rouă verde.
Mângâind pe creştet flori şi flori, numai flori, caut, în celesta dimineaţă, vraja muntelui lăsată peste văi şi-mi adun până-n adânc de piept aerul ei crud şi plin de viaţă, aerul miraculos al munţilor noştri. Jos, pe vârful degetului meu, buburuza mică vrea să se ridice, zborul ei din nou va căuta ursitul, rătăcind mereu spre crânguri fără de hotar. Tril de păsări iese din hăţiş, încântându-mi gândul, sufletul şi dorul. Este dimineaţă, o dimineaţă cuminte şi blândă de august uşor prea călduros, muntele-i aici şi noi ne petrecem pasul, potecând covorul verde din poiană. Ce plăcut e plaiul cufundat în roua porţilor divine ale munţilor!
Cântecul Menestrelului
În pridvor de plai, sub freamăt de brad înalt, adieri tăcute de vânt se-ntorc să tremure ramul. Flutură pe-aproape frunza de arţar, valurile subţiri se petrec pe lac şi se sting apoi, mărunţele, rânduri-rânduri către mal. Ele duc pe creste suliţi de lumină, dusă-i dimineaţa, soarele-i stăpân!
În treacătul lor mai sparg valul de barca pescarului aflată în aşteptare la prag de mal înverzit. Dinspre casa pădurarului se aud frânturi de cântec. E vocea inconfundabilă a Menestrelului. Tudor Gheorghe cântă aici, sub culmile smerite ale Cărpineilor. Cântecul trubadurului ne opreşte în loc, amintindu-ne încă o dată că rezonanţa şi mesajul muzicii sale nu ar avea atâta farmec şi trăire fără fiorul tămăduitor al cuvântului. Şi, uite-aşa, ne-au mlădiat inimile, gândurile, dorurile, alţi trubaduri, cu versul lor vindecător şi memorabil. I-am ascultat sub pleoapă de arţar, prin freamăt de chitară şi poezie, pe Lucian Blaga, George Topârceanu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Muzica a venit spre noi de acolo, din pridvorul unei căsuţe smerite, dintr-un suflet de Om Mare, ocrotit în inima altui om cu suflet şi iubire de viaţă – Luca Pădurarul. Melodiile pline de semnificaţii afective ne-au determinat să ne-aducem iar aminte de iarna din noi, cu toate că acum natura zâmbeşte-n plină vară. Prin rânduirea-i purificatoare, muzica fermecată a Maestrului, încearcă să ne scape de-această iarnă neprielnică. Şi primăvara. Şi Vara. Şi Toamna. Chiar şi-n iarna-iarnă! Noi tresărim, ne-nduioşăm în tâlcuiri de cânt şi-n suflet încă iarnă mai avem!
Gălăgia tinereţii inocente
Raluca, fata cea mare a pădurarului, nu ştie nimic despre această iarnă. Şi-a chemat prietenii să vină pe firul apei, unde hohotesc şi se răcoresc în sufletul limpede al râului. Peste ochii lor limpezi şi strălucitori sălăşluieşte bucuria feciorelnică a verbului a trăi fumos şi bine. Gălăgia tinereţii inocente se risipeşte în ropot de izvoare şi-n răcoarea bulboanelor. Cu chipu-i desenat pe faţa plaiului, Raluca-i numai viaţă şi fericire. Plete-i negre, cu iradieri de mur strălucitor, curg peste umerii umezi, prefigurând imaginea fecioarei care a adunat în priviri toată primăvara vieţii şi trăinicia acestor munţi superbi. În visul ei, dorinţele nu îngheaţă niciodată. Din larg de priviri, din ochii ei expresivi şi cuminţi, vin spre noi îndemnuri la înţelepciune şi întemeiere de bine. Parcă ar vrea să ne spună că în sufletul omenilor nu este loc pentru iarnă. Acolo, numai vară ar trebui să fie, cu mirări durabile şi statornice, scormonitoare de viitor, cu nădejdi de frumoasă împlinire! Aceasta-i dorinţa ei!
Se simte foşnet de toamnă
Şi iarăşi, de sus, de sub streşini de brad, se revarsă muzica. Se spune c-au înnebunit salcâmii. Privesc aproape. Văd un salcâm care şi-a pus cercei de aur. Acesta-i semn de trecere spre alte stări de anotimp. De undeva, din necuprins, se simte foşnet de toamnă. Aici, la Valea Mare, pe firul zglobiu al râului Motru, e vară frumoasă. În şoapta râului e ţopăială mare, copilăria este şi ea acasă, tumultuoasă şi fără prihană. E multă veselie în albia râului, băieţii şi fetele sunt în plină vacanţă, la scăldat!
