Ocrotit de zei, râul Cerna îşi poartă încă legendele prin deschideri misterioase. Cărările, vegheate de sălbăticie şi mister, urcă prin vuiet de codru şi freamăt de izvoare, purtând la deal şi la vale taina inimilor şi paşilor prin ferestre de timp. E o rară mângâiere să-i asculţi pe bătrâni vorbind despre drumurile mioarelor spre pajiştile Godeanului, despre idilele înfiripate cu dor prin poiene şi padini cu brazi, sub vălul crud de înger din răsfăţul văilor primitoare, după trecerea ploilor purificatoare ale cerului, ca o rară binecuvântare.
Feciorii şi fiicele muntenilor de aici au atins lăstărişurile cu şoapte de iubire şi desfătări de suflet, trezind potecile, în pas timid şi legănat de vise. Trăirile şi gândurile lor încă nerostite au coborât în adâncimi de amintiri, odată cu apusul stelelor în liniştea mare a lacului de la Valea lui Iovan, ce a umplut cu dor toate minunile Cernei.
Dincolo de pragurile de piatră, lăsând în treacăt tulburătoarele zbateri dintre geanţurile Cheilor Corcoaia, fără vlagă parcă, Cerna se rostogoleşte obosită peste stâncării, ducându-se la vale, subţire şi aproape tăcută, pândită ici-colo de pereţii suri şi semeţi ai munţilor. Tumultul şi toate cântecele ei se înecaseră la Valea lui Iovan, în braţele barajului de piatră, unde lacul închide fără milă toate iubirile şi dorurile, toate durerile şi jertfele ce-au zămislit trufaşa zidire.
Peste faţa luciului de mare albastră lacrimă de cer, ivită între răscoliri de munţi uriaşi, cu toate apele cuprinse în somnul adâncurilor nevăzute, ca într-un templu al himerelor, poţi desluşi îngemănarea drumurilor pline de uimire, între păduri şi soare, între culmi şi cohorte de nori. Sus, nopţile şi spectacolul cerului cu puzderia de stele dăruind pământului vraja şi lumina. Dincolo de ape, înspre adâncimi de vale, ar mai fi de găsit lumea răpită din legende, cu tot mai rare aduceri-aminte despre vadurile în care ochii fecioarelor se limpezeau şi se însoreau cu viaţă în zburdălnicia neprihănită a râului.
Parcă zăreşti printre amintiri legănarea lor celestă prin unduiri de valuri, cu plete umezi lăsate să curgă pese umeri zvelţi şi albi în vara însorită, cu iia umedă şi desfirată, lipită peste voluptatea şi jocul sânilor liberi, ca doi muguri de rouă vrăjiţi de lumina munţilor. Toate aceste imagini de taină revin parcă dintr-o lungă aşteptare a clipelor de basm, odată cu zămisliri adevărate ale vieţii de lângă frunţile de stâncă ale Godeanului, ca să se piardă iarăşi, cu tot farmecul şi gingăşia acelor vremuri, în jocul fără noimă al idilei de lângă pintenul sur al Chiciorei.
Lacul a închis totul, ca într-un amvon al luminilor ascunse. Au rămas însă aici legendele vechi. S-au născut altele. Acolo, deasupra Iovanului, umărul alb al muntelui s-a prăbuşit, împingând în gura lacului pe Tudor şi Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul logodnei. Nu-i ajunseseră colosului de calcare atâtea nuntiri ale morţii. Trebuia stinsă şi această poveste de iubire, să i se lase ţinutului şi legenda acestor tineri jertfiţi de trufia muntelui.
Câte Ane au udat cu lacrimi această nemiloasă şi mare întindere de ape a Cernei?
Lupta cu stânca şi apele a căpătat de multe ori dimensiunile tragediei pentru ca, peste lespezile din vatra văii, să se ridice un auster ochi de mare, înconjurat din toate părţile de privirile negre şi nesupuse ale vârfurilor pizmaşe din munţii înalţi.
Acolo, la întâlnirea cu Iovanul, au amuţit pentru veşnicie spasmele bulboanelor şi cascadelor argintii dintre misterioase strânsori de piatră. Nu e prea departe însă zâmbetul cărunt al izvoarelor Cernei. De acolo, potecile mai poartă şi azi spre stâne şi pajişti porniri năvalnice şi tandre. Fetele şi feciorii îşi lasă încă în voia munţilor iubirile clocotitoare, picurând în focul inimilor câte ceva din taina şi alinarea plaiurilor Cernei. Plaiuri pline de cântec, de doruri şi poveşti de viaţă dulce, fremătătoare în grai de fericire şi rai de munte.
