Admirat din depărtări, Parângul își limpezește fața în mătasea perdelelor de ceață coborâte peste orizont de ploile hoinare ale începutului de iulie. O nouă dimineață risipește răsăritul peste susurul izvoarelor din munți. Olimpul Olteniei își etalează măreția peste valuri de munți și domină solitar deschiderea zării. Se întâmplă ceva acolo sus, pe pajiști, pe înclinări de versanţi, la stânele bine rostuite în adăposturile din lăsători de plai. E prea adâncă depărtarea. Nici oi risipite pe culmi nu se văd, nici clopote în dangăt nu se-aud, nici câinii-n urma turmei nu se-arată. Nicio şoaptă de izvoare nu răzbate prin aerul umed al înalturilor. Despre toate acestea, numai ochiul cerului mai poate povesti …
La doar câteva zboruri de vultur de această lume a munților semeți și mândri, pe tăpșanul pitit sub geana dealurilor domoale și cuminți, undeva înspre miazăzi de înălțarea Frumosului, Cioclovinei și Pietrei Boroștenilor, te pierzi tăcut și fermecat între minunile celei mai frumoase păduri din Gorj – Dumbrava Tismana. Intrarea în templul sacru al arborilor ce întregesc acest codru secular şi semeţ se face printr-un portal cu platani, obișnuiți să înflorească în primele zile ale lui iulie pentru a primeni ținuta elegantă a locurilor. Dincoace, călătorul ce vine dinspre Târgu-Jiu poate fi surprins de Pădurea fără Vârf, cu stejari răzleți, tociți la creștet, răspândiţi ici-colo, pe fâneţele dintre Topești și Seuca. Aici își trăiesc pacea și lucrul o parte din stânile oierilor din Peștișani și Tismana. Tot aici se opresc pentru a se înfrupta din ofranda firului de iarbă cirezile de vite ale sătenilor care nu au apucat încă să ajungă a fi vestiți fermieri.
Mulți ar vrea să știe câte ceva despre misterul vârfului pierdut al arborilor din pădure. Dar nu ştiu că, pe aici, trăiesc oameni care nu-și fac provizii pentru focul de peste iarnă. La vremuri aspre, unii săteni ies din casă și trec pragul pădurii, folosindu-se într-un mod neprietenos de generozitatea ei. Dacă stejarul este mai subțire spre vârf, taman acolo se cațără și lovitura de secure este neiertătoare. Aici, copacul este mai subțire iar delictul nu se înregistrează. Știu ei, braconierii, ce fac! Ramurile sunt doborâte la pământ, legate în chingi și duse la gura sobei. Ritualul nefast continuă iarnă de iarnă, anotimp de anotimp, victimizând stejar după stejar, vârf după vârf, lăstar după lăstar. Din nefericire, așa se retează o pădure și se naște o legendă. Urmările vorbesc viitorului despre cine sunt și ce fac acești oameni, despre rostul și devenirea acestor locuri, tălmăcind impresii și desțelenind destine.
Drumul recent asfaltat străbate inima pădurii trezind cu șuierul vitezei liniștea ancestrală a codrului. Deasupra, la zeci de metri de pământ, se cațără spre cer bolta de ramuri a stejarilor seculari, selecționați cândva pentru Palatul Poporului și salvați de la tăiere de pixul unui inginer împătimit de monumentalitatea și farmecul acestei păduri. Dumbrava Tismana este orânduită pe mai multe etaje de vârstă. Lângă drum se întemeiază lăstărișul de carpen, urcă spre acoperiș în lumânări dese și drepte fagii mijlocii, țin vârfurile pe brațe apoi arborii veterani ai pădurii – gorunul, gârnița și ceroiul. Rar găsești prin cotloanele codrului câteva exemplare de ulm și paltin. S-au delimitat între ferestrele ramurilor ocoale înverzite cu puieți, pepiniere pentru viitoare întemeieri arboricole și veșnicirea acestei păduri cu faimă.
Verile uită să vorbescă despre idilele furișate în sufletul codrului verde, nici firul ierbii în nerostirea lui nu știe cât de deculț e pasul fecioarelor rătăcite spre izvoare. Discret, în taina umbrelor și a luminii scăpătate peste ram, aruncări de ape le mlădiază pletele și le-nvelesc trupul, ca-n legendarele plăsmuiri de poveste. Serile coboară aici în triluri de privighetori și-n cântecul limpede al mierlelor. Luna se trezește în oglinda gâldaielor mici cuibărite pe albia Sângerișului. Doar pasul apăsat al viețuitoarelor mai sparge liniștea nopților de aici.
Și anotimpurile se rânduiesc în dumbravă cu tot fastul lor. Toamna trage perdelele de la fereastra casei verzi. Rămân desenate pe cerul albastru toate brațele pădurii. Jos, peste gleznele înecate în frunze uscate, dorm toate visele și minunile verii. Se dezgolesc, spre neliniștea gândului, grămezile de gunoaie dosite de om la rădăcina copacilor și-n desișurile neumblate. Iarna-și adăpostește aici nămeții înalți peste care se adună în familii cerbi și căprioare, cete de mistreți, iepuri și alte necuvântătoare. Vin aici, la prispa cantonului, să scape de hăituirea jivinelor și să guste din hrana adusă de pădurari.
Primăvara revine an de an cu muguri de viață în dumbravă. Ochii plânși ai zăpezilor se pierd iar în șuvoiul pârâului. Pe cărăruile ce duc spre neguri de codru se desenează iar urme de viață. Unele duc spre Vânăta, altele spre satele de sub Piatra Boroștenilor, altele spre Dealul Sporești, unde-și au sălașul cele mai sprintene căprioare văzute printre lăstărișurile de aici. Şi unde vei asculta îndelung cucul cântând. În acest templu, cântecul său pare atât de înalt și adânc, de-l poți auzi chiar și din larg de depărtări.
Primăvară de primăvară, vatra dumbrăvii se colorează în violetul brândușelor. La marginea drumului ies copii, îmbiind trecătorul cu buchețele de cocoșei, ghiocei și brebenei. Surâsul lor limpede și sincer sădește bucuria în inimile iubitoare de frumos și ține până ce verdele crud învelește în tot farmecul priveliștea mirifică a Dumbrăvii Tismana. O minune a naturii, ce se impune prin multitudinea exemplarelor de stejari seculari, o lume mereu primitoare și niciodată părăsită de cântec, de frumusețe și dor de viață.
