IA
S-au perindat zilele trecute peste vârfuri de Carpați cele din urmă reveniri ale iernii, cu niscaiva timp zăbavă înainte de echinocţiul primăverii. Zburături de vânt cu fulgi năuci vâjâiau peste vale, obrajii tremurau în aerul rece învârtejit de hoinarele zbateri de anotimp trecător prin obârşii. Venise la noi în sat iarna pe la mijloc de decembrie, anul trecut. Să fi fost doar o taină a cerurilor? S-a arătat mai întâi în roiri şi valuri călătoare, în şuier de vânt prin codrii desfrunziţi, după aceea fulgii se cerneau tăcuţi peste sat.
Din adâncul sur şi alb al înalturilor se legănau imaculate parcă toate zăpezile lumii. Jocuri rătăcitoare şi coborâri sclipitoare aşterneau pe genunchii crângului unduiri de nea, în strat înalt cât brâul bunicului. Pădurile se preschimbaseră în castele de zăpadă iar prin împărăţia lor rar se iveau urme fugarnice de vietăţi pribegind după hrană. Prin rămurişul pomilor încărcaţi cu brodiri de alb zborul păsărilor gureşe coborâse parcă dintr-o lume de basm, să intre cu bună simţire în sufletul oamenilor părăsiţi de griji.
Ogrăzile erau pline de belşug. O linişte divină se înstăpânise peste vatra satului. Din creştet de case, albastre fuioare de fum urcau peste faţa colinelor. La gura sobei, nerăbdători, nepoţii mai ascultau poveştile timpului, rostite cu frumoase aduceri-aminte de bunicii ajunşi la anii senectuţii. Pe costişă, păduricea mestecenilor solitari îşi plecase rămurişul să sărute mâna zăpezilor celeste, neprihănite.
Ele acoperiseră rănile pământului, râpele scrijelite de şiroiri de ploi în trupul dealului şi câteva dintre nevolnicele făptuiri umane, deschiseseră porţile inimilor şi, pe uliţi, răzbătea dulce zvon de veselie. Încercaseră a se strecura înăuntrul sufletelor. Ninsorile veniseră la timp, cu tot fastul lor. Şi în decembrie. Şi în ianuarie. Şi în februarie. Dintr-o dată înveliseră totul, cu hlamida lor purificatoare, mântuind spiritele, mulţumind aşteptările. Ca nişte căpiţe uriaşe, sub apăsarea cuşmelor, clăile de fân vegheau calea pârâului adormit de vraja îngheţului. În ocolul lor, oile păreau nişte ruperi de stâncă risipite în alb. Cezar, calul plăpând şi harnic al casei, era cea mai mare făptură din preajma turmei.
Iarna se arătase blândă, purta semne bune aici, sub geană de zid carpatin, aproape de semeţia munţilor. Spectacolul ninsorii fusese calm, încântător, dătător de speranţe. Sărbătorile satului fuseseră împodobite-n alb, cetina de brad şi alaiul colindătorilor îşi primiseră darul cuvenit. Rânduielile vieţii veniseră fără oprelişte în casele oamenilor.
Fetele împletiseră punţi din crenguţe de măr dulce, să-şi viseze noaptea ursitul. Cât haz se risipise printre cei ce orânduiau vărgelatul! Se mai găseau şi seminţe de cânepă prin case! Puse pe foc, plesneau şi de săreau spre icoană, era un semn bun pentru casă! Fecioarele se despleteau în faţa oglinzilor şi, dezgolite până-n brâu, puteau să-şi vadă soarta, respectând ceremonialul unei rotiri de trei ori prin tăcerea nopţii şi-n ochiul oglinzii. Pentru îndrăgostiţi, apropierea picăturilor de ceară puse pe apă era vestitoare de nuntă.
Mărinimia şi ingenuitatea anotimpului alb, cu zăpezi înalte şi binevoitoare, înveşmântaseră iar trăirile legate de obiceiuri şi descântecul vrăjilor. Şi în acest an, de Bobotează şi Trifon, Dumnezeu împodobise cu omăt pomii şi viile, să curgă rodirea peste pământ, iarna a fost bogată şi prietenoasă. Trecând însă peste vreme, parcă ceva s-a schimbat în toate rânduielile, între oameni şi natură. Această iarnă mi-a potolit dorul de zăpezile frumoase. Au fost ani când ele se întorceau spre noi, dar le lipsea parcă sufletul, nu mai aveau puterea şi mângâierea de altădată, zvonul de colind cu zurgălăi, bunătatea aceea ancestrală.
Era, oare, firesc să răscolim amintirile? Ce frumos ningea odată! Ningea mult şi haina de nea îndepărta tăişul gerului, liniştind inimile noastre! S-au dus departe iernile adevărate, cu care ne obişnuiserăm, şi fiinţa ne este tot mai părăsită de povestea lor! Am revăzut acum, în zori de martie, ţurţurii streşinilor plângând în lumina razelor, sănii trase de cai alergând prin ochiul ferestrei şi pierzându-se în depărtările ţinutului alb.
Ce-am făcut noi, de-am dus departe iernile din vis? Am intrat neprietenos în casa zăpezilor şi-am rănit dorul fulgului de nea? A venit apoi răspunsul. Au fost ierni cu ger uscat peste pământul dezvelit şi dezolat, cu ceaţă şi ploi şi viscol în primăvară, cu tristeţe şi nelinişti păgubitoare peste vară. Nu mai vin zăpezile la vremea potrivită! Blestemul lor se prelungeşte-n martie, în toată vestirea ghiocelului, apoi peste florile de cireş şi alte flori, alungând păsările, cântecele, ofilind şi stingând rodirile.
Cât de bicisnici vom fi fost? De ce-am uitat să fim generoşi cu planeta? Prea mult i-am încercat răbdarea şi iertarea. Nu mai primim la timp binecuvântarea zăpezilor, ne ocolesc şi azi ploile tămăduitoare! Avem însă răzbunarea iernilor de altădată, prin alungarea anotimpului frumoaselor germinări, când ne doare mereu mai mult nevoia de căldură şi lumină, într-un peisaj rănit tot mai des de furtuni şi dezastre.
Cât de neajutoraţi suntem uneori, ne-a abandonat natura! Cu ce-am greşit noi? Luminează-ne gândul, Doamne, să nu le mai spunem adio, frumoaselor zăpezi! Să ningă în vreme de iarnă, să ningă frumos aici, lângă munţi, mai la vale de Piatra Cloşanilor! Apoi, să intre primăvara în sat şi în sufletele oamenilor cu încredere şi speranţă, cu miros curat de ghiocei, cu pornire sănătoasă spre trainică renaştere şi rod în simţiri de ogor şi rai de muguri tineri.
