Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE La vremea cositului

IMAGINI ÎN CUVINTE La vremea cositului

Submitted by on 15 July 2018articol citit de 1,116 ori | No Comment

 

Suntem în luna lui Cuptor şi căutăm cea mai groasă umbră, izvorul cel mai apropiat, să scăpăm de toropeală, răcorindu-ne în şuviţele argintii ale apei ivite din adâncuri. În aceste zile, viaţa este tot mai încercată, de la cea mai mică gâză, până la firul de iarbă ori bobul de rouă. Este tot mai aproape miezul verii, o vară neobişnuit de capricioasă, cu franjurări adânci de ritm climatic, între zile prea călduroase, înăbuşitoare, şi zile mai răcoroase, cu vijelii ameninţătoare, grindină şi ploi aprige, abundente.

Prin lunci şi plaiuri, la această vreme de arşiţă, este în toiul său ritualul cositului fânului. Cosaşii satelor au ieşi prin lunci şi plaiuri să rostuiască rezervele de nutreţ pentru vite. Ei mai revin în zorii lui septembrie, să cosească otava, iarba crudă şi gustoasă rezultată după a doua trecere a coasei prin pânzele pline de reveneală de pe feţele joase ale luncilor. Să te afli, în aceste zile cu suliţi de foc coborâte peste zări, pe răzoarele din Tismana, Celei, Lunca Orlei, Brusturi, Valea Mare şi Câmpia Padeşului! Să păşeşti pe întinderile cuprinse de parfumul florilor de câmp, cu tresăriri de ruşcuţă, cimbrişor, trifoi, albăstrele, sânziene, margarete şi alte plăsmuiri înmiresmate şi sufocate de dogorile cerului! Sunt, într-adevăr, clipe de rară încântare pentru cel demult îndepărtat de sufletul gliei.

Să păşeşti printre vietăţi din lumea gâzelor, prin tumult de cântec şi mici pauze de concert!  Să redescoperi cum albinele culeg de zor polenul florilor, cum furnicuţele pierdute printre lujeri de ierburi îşi umplu săculeţii cu merinde pentru cămările muşuroiului şi nevoile traiului de peste iarnă! Să te regăseşti astfel lângă vadurile susurătoare ale Tismanei, Pocruiei, Orlei şi Motrului, râuri ce îşi adună apele dinspre temple păduroase de Carpaţi şi curg apoi peste praguri de cremene şi bolovănişuri, să-nvioreze cu apele lor luncile şi zăvoaiele întemeiate în preajma malurilor, răstoacelor, izvoarelor, smârcurilor şi mlaştinilor prin care firul de apă mai poate face minuni şi pe timp de arşiţă primejdioasă! Iată, alte temeiuri de bucurie pentru cel pierdut în larguri de vară fierbinte.

Rând pe rând în urma coasei se culcă-n Şuşara poloagele. Paşii grei şi siguri ai lui Mihalache înaintează spre fruntea fâneţei. Peste trupul pământului rămân şiruri de fân cosit. Din când în când, cosaşul întoarce coasa în roata soarelui, de scânteiază unealta aprinsă de-atâta lumină. Gresia alunecă pe tăişul înverzit şi trimite-n bolta pădurii ecouri de tainice tiling-talanguri, coborând peste lizieră o partitură din cântecul mirific al coasei. Spre amiază, Neica Melache se retrage la umbra groasă a nucului singuratic din hobaică şi-şi bate coasa. Ticăitul strident şi rece al loviturilor de ciocan răzbate-n talpa pădurii, de răsună valurile verzi ale ierburilor şi mărăcinişurilor.

Ancuţa răsare şi în acest an tot din boarea câmpiei, cu panerul pe cap, aducându-i  prânzul soţului aflat la coasă, ca o statuie între cer şi pământ. Întinde masa tot pe ştergarul alb, ţesut în casă, peste care mai sar nevinovaţi puii de lăcuste. Cosaşul nu gustă din merinde până nu dă peste cap o ceşcuţă din tărie de prună din fucia păstrată în beciul casei, tocmai pentru vremea cositului. Ariadna, nepoţica mezină din partea băiatului mai mare, îi aduce bunicului apă rece de la ştiubeiul lui Baloşin. Şi aici, trunchiul rece cu scobitură în miez de nuc a fost înlocuit cu un tub din beton. Ţuţuroaiele sunt mai subţiri ca altădată. Şi scocurile scobite în lemn de salcie sunt mai puţine. Vălaiele din lemn de plută, unde se opresc vitele la adăpat la ceas de chindie au rămas acolo, dar bovinele sunt mult mai puţine ca altădată.

Tinerilor nu le place această îndeletnicire, nu sunt atraşi de creşterea animalelor, iar eforturile părinţilor de a-i opri acasă, să prospere împreună, sunt neconvingătoare. Bătrânii spun că e greu lucrul în fermă, iar copiii ar vrea să câştige mulţi bani cu muncă puţină! Iar azi, cu toate modernizările existente, treaba nu ar fi grea la o cireadă de vaci, dar lenea este încă o cucoană mare pentru mulţi tineri. Iată de ce, peste Câmpia Soarelui se zăresc fâşii de fâneaţă necosită până spre toamnă. Multe case au rămas la Padeş fără animale, pentru că s-au stins cei ce le îngrijeau, iar urmaşii au renunţat să mai populeze grajdurile cu efective noi. Toate acestea sunt neobservate de fetiţa zburdalnică. Ariadna se întoarce repede cu urciorul plin cu apă rece din izvorul ştiubeiului, să-i stingă setea bunicului, după clipe de trudă între mejdinele de cosit.

A doua zi, cureaua cosită se umple de toată familia. De la nepoţi la bunici, toţi trebăluiesc la adunatul fânului. Se strânge polog cu polog în căpiţe, apoi în porşor, după aceea vin carele cu boi vânjoşi în jug să-l ducă acasă. Sunt rare, tot mai rare aceste care! Sătenii leagă fânul între chilimii sau loitre cu prăjina şi îl transportă spre şure sau îl orânduiesc în ţarcuri cu clăi. Mai multe-s căruţele acum peste câmpurile cosite, cu perechi de cai puternici şi antrenaţi în hamurile poverilor. În curând, animalele de curte vor scăpa de aceste obositoare corvezi ale convieţuirii cu stăpânul. Unii dintre săteni au renunţat la cai, redându-le acestora libertatea de a fi folosiţi în activităţi mai elegante şi de frumuseţe pentru firea omului, proţapul căruţelor fiind înhămat la caii putere ai tractoraşelor. Vasile, din Padeş, a renunţat la coasa străbunilor şi brăzdează azi în lung şi-n lat mai toate fâneţele satului, cu o motocositoare procopsită, lăsându-i pe cosaşii tradiţionali în povestirile locurilor şi-n imaginile ce însoţesc cronicile cu ţărani din muzeele timpului.

Spre seară, pe drumeagul ce şerpuieşte în colb şi pietriş lângă marginea pădurii, se aud scârţâind năplaţii carelor ce se întorc încărcate spre ţarcuri cu fânul de pe povârnişurile Brusturilor. Prin aerul uscat al drumului se aud îndemnuri scurte către plăvanii din jug. Ca nişte caravane obosite, rând pe rând, carele se pierd pe uliţele satului. În adânc de amurg, Mihalache îşi coborî în traistă sculele, cumpăni coasa pe umăr şi alese cărarea spre casă. Departe, peste Culmea Cernei, soarele clipea în amurg. O pală de nor îi trecu peste frunte după ce coasa bătrânului se arătă şi ea cu toporâşte cu tot în deschiderea înroşită a cerului. Cosaşul se retrase discret printre cântece de privighetori şi greieri. Spre vadurile Motrului începuseră concertele răcăneilor. Pe fereastra întredeschisă se furişau adieri cu miros de fân cosit. Mâine, Ariadna va povesti celor mari din casă visul ei, visul unei nopţi de vară .

Comments are closed.